Asta scria mare, pe ecran, la unul dintre posturile autointitulate de „ştiri“. Dacă aţi fi cu telecomanda în mînă în căutarea OTV-ului, pentru a afla de acolo în ce stadiu se află procedura de mutare a mobilierului din casa Oanei Zăvoranu şi, zapînd voios peste Antena 3, aţi da peste titlul ăsta scris mare, pe fond galben, ce aţi face?
Am avut ocazia rară de a asista la o şedinţă de Cabinet a unui comisar european. Descriere instituţională: Comisia Europeană are 27 de comisari. Ei se ocupă care de agricultură, care de concurenţă, care de transporturi, în funcţie de negocierile total netransparente dintre şefii statelor membre (o rundă) şi grupurile politice din Parlamentul European (altă rundă).
2010, august. Tatiana Sterova dă televizorul mai tare. De cîteva săptămîni, aude acelaşi şi acelaşi lucru. Că e jale, că e nenorocire, că o să moară toţi de foame. E adevărat că la Moscova nu s-a mai văzut o asemenea caniculă de multe generaţii şi că incendiile se ţin lanţ în zonele agricole ale Rusiei. E adevărat că un kilogram de cartofi a ajuns la trei dolari, dar Tatiana îşi poate permite.
„Iartă-mă că put a dizolvant, am avut un pro bono pentru un prieten.“ M-a derutat complet. Îl ştiam avocat, nu zugrav. Amicul este un tip sofisticat, de bună-creştere, plin de bani, pentru că s-a specializat în numitul „drept comercial“. Adică se angajează, pe onorarii de sute de euro pe oră, să asiste marile corporaţii întru întocmirea de contracte sau achiziţii.
„Nu v-a forţat nimeni să veniţi aici. Aţi venit de bunăvoie. Dacă nu vă place ţara asta, dacă nu vă place cum trăim aici, puteţi pleca de unde aţi venit. Nu vă ţinem cu forţa. Acceptaţi ţara care v-a acceptat pe voi sau plecaţi.“
Multiculturalismul e precum croitorul. Croitorul se naşte, trăieşte ce trăieşte şi, apoi, moare. Aşa şi cu multiculturalismul. În plus, multiculturalismul are rude apropiate: biodiversitatea, excepţia culturală şi lupta împotriva încălzirii globale. Mă tem că întreaga familie se simte cam nasol în ultima vreme.
„Egipt, Egipt!“, îi zic şi fac semnul victoriei. El îmi întoarce zîmbetul, mimează (sau nu) entuziasmul şi zice „da, da, Egipt, libertate“. Nu eram în vreo piaţă din Cairo, eram la Cora, în sesiunea săptămînală de hipermarket, bînd o bere de origine daneză în franciza unui fast- food american. Destinatara salutului meu (poate prea) entuziast era o familie arabă.
Ia-te de mînă cu comuniştii ăştia de la putere, du-te cu ei, fă-te purtătorul lor de cuvînt.“ Cu replica asta am fost gratulat de moderatorul unei emisiuni de radio pe teme economice, după ce mi-am exprimat neîncrederea în privatizarea utilităţilor publice-monopol natural.
Cafeaua este bună, organizarea s-a dovedit, încă o dată, impecabilă. Richard Quest de la CNN calculează cît costă să fii în sală: cca 75.000 de dolari, adunaţi din cotizaţii şi taxe de participare. Atîta trebuie să scoţi din buzunar pentru a „fi acolo“, în Elveţia, în staţiunea Davos, la forumul care se laudă a fi „adunarea celor mai puternici oameni ai lumii“.
Etno-rahaturile astea sînt un fel de 10% mărar tocat peste care se toarnă o tonă de benzodiametaacetatdefîso-chimicale de sinteză, produse la preţ de dumping pe un vapor în largul Mării Chinei. Sînt legale pentru că statul nu ţine pasul cu chimiştii asiatici. Cum se interzice o formulă, cum se inventează alta.
Teama de penibil, grija faţă de propria reputaţie, obsesia firului de spanac uitat între dinţi pot paraliza cei mai mari savanţi, cele mai strălucite minţi ale sociologiei, medicinei, economiei sau încălzirii globale (scuzaţi, îi zice schimbări climatice de la o vreme).
Fac parte dintr-o minoritate a orăşenilor români care nu au şi nu au avut vreodată bunici la ţară. De aceea, am trăit experienţele esenţiale ale copilăriei de dinainte de Internet, precum ar fi tacticile de căţărare în corcoduş, furtul de cireşe din pomii vecinilor şi fotbalul pe maidan undeva, între Bătător şi Strada-cu-case.
Într-o seară liniştită de toamnă, într-o companie plăcută, într-unul dintre cele mai selecte cartiere bucureştene, o replică a doamnei ambasador m-a pus pe gînduri. Soţul său, reprezentantul diplomatic al Germaniei, organizase o cină pentru o mînă de ziarişti.
Imaginaţi-vă că, în blocul de zece etaje în care locuiesc, vecinii au decis să organizăm un soi de CAR. Ştiţi dumneavoastră, mecanismul acela în care fiecare cotizează lunar spre un fond comun, pentru ca, din timp în timp, în funcţie de nevoi, unul dintre participanţi să poată extrage nişte bani.
Acum cîţiva ani, fiind mereu nehotărît ce cadou ar trebui să-i cumpăr soţiei (de Crăciun, de Ziua ei, de 8 Martie), am întrebat-o pe şleau: „Cucoană, ce e acela cadou pentru tine, ce ţi-ai dori?“. Drept urmare, mi-a dat definiţia cadoului potrivit: „Ceva ce mi-aş dori, dar nu mi-aş cumpăra eu însămi“.
Primul a fost prin vară. Am discutat cu el. Ditamai ministrul. Om trecut prin multe, cu ştiinţă de carte, pe picioarele lui. A introdus sistemul de pensii private în România. Am discutat pe îndelete, ne-am sfătuit cum să atragă TVR-ul niscai fonduri structurale, pe un proiect de dezvoltare a resurselor umane.
Ziceam săptămîna trecută că reforma politicii agricole comune nu prea mă încîntă. Pune accentul pe faimoasele produse bio-eco, pe realizările exploatărilor de 20 de hectare, cea mai întîlnită fermă europeană. În plus, pentru a nu mai fi acuzat de favorizare a unor căpuşe tip aeroporturi, terenuri de golf, bănci sau staţiuni turistice, care încasează sume uriaşe drept subvenţie directă la hectar, comisarul Cioloş a propus plafonarea subvenţiei maxime.
Acum vreo lună, agitaţie mare, la nivel de management superior în TVR. Apăruse un call (cerere) de oferte pentru a coopera la promovarea reformei Politicii Agricole Comune. Reforma cu pricina o va face domnul Cioloş. Ţara pe care o cunoaşte cel mai bine domnia sa este România (asta, în jargon de Bruxelles, înseamnă că dînsul este român).
Carevasăzică, domnul Kerim s-a născut în Irak într-o familie înstărită, s-a înscris la Tineretul Comunist Irakian şi, datorită profesorului de muzică din vecini, a prins drag de România. Unde a şi ajuns. Pentru a învăţa, a se căsători cu o rusoaică şi, apoi, a preda la IPG, în Ploieşti.
În acea seară blîndă de toamnă, Reza ieşise în curte, ca de obicei, să se joace cu fraţii lui şi cu copiii din vecini. Erau o ditamai gaşca, vreo 11, de toate vîrstele, fete şi băieţi. Acolo, în Shok, la vreo 50 de kilometri de Bagdad, crescuţi de familii bogate în vile pricopsite, printre livezi de rodii şi curmali, copiii aveau tot ce-şi doreau. Ba chiar mai mult decît atît. Vecinii angajaseră şi un profesor de muzică.
Băruleţul era mic, destul de înghesuit, dar curăţel. Toţi clienţii erau studenţi la Drept. Firesc, avînd în vedere că stabilimentul se găseşte pe bulevard, exact vizavi de facultate. Din marele-ecran-de-plasmă ţîşnea mult prea tare o „shakiră“, ceea ce ne deranja. Am rugat chelneriţa să dea televizorul mai încet. Atunci s-a auzit clar, din laptopul meu: „Dacă ne-nfruntă munţii cu munţii ne vom bate / Pentru lumina ţării şi pentru libertate“. Avem o temă de făcut.
Republica este în mare fierbere. Cîţiva români din România (puţini) au băgat de seamă că există o campanie electorală extrem de dură dincolo de Prut. Mai ştiam noi cîte ceva despre Voronin şi comunişti, despre Lupu, Chirtoacă, Filat sau Ghimpu. Cam atît. Mai dăm atenţie „fraţilor“ doar la evenimente excepţionale, cum au fost cele violente de anul trecut.
Ploua tare în Nessebar şi toata lumea se înghesuise în barul hotelului, transformat ad-hoc în Kinder-Disco şi loc de pierdut vremea pentru adulţi. Zăceam alene pe o canapea şi sorbeam din gin-tonicul bulgăresc decent. Mă amuzam privind la turiştii care încercau să îşi petreacă o seară de concediu într-o înghesuială demnă de o cauză mai bună. Alţi doi români jucau ping-pong şi era tare nostim să vezi cum jocul se transformase în altceva.
„Aşa aţi făcut şi în Vietnam şi prin America Latină. Găsiţi cîte un loser de dictator local, îl faceţi aliat, băgaţi bani în fundul lui şi dupa aia vă miraţi că lumea ne urăşte.“ „Habar n-ai ce vorbeşti. Tu vrei democraţie, eu vreau să cîştigăm războiul. Loseri sînteţi voi cu bla-bla-urile despre democraţii perfecte.“ „Dacă aşa stau lucrurile, să nu te aştepţi să vă susţinem în vreun fel.“ „Asta e ultima ta poziţie?“ „Da, nu ai decît să o transmiţi la Washington.“
Îmi îmbrăţişez copilul şi îl rog să o asculte pe mami. Îmi sărut soţia, fac cu mîna către soacră, mai privesc o dată în urmă. Casa e frumoasă. Nu ştiu cînd o voi revedea. Oftez, mă închin şi urc în căruţă. Plec la povarnă, în Valea Lungă. Pentru prima oară în viaţa mea, merg să fierb prunele, să fac ţuică.
Heinke şi Peter sînt din Hamburg. Heinke s-a născut şi a crescut în Blakenese, cartier select. Peter este de origine socială ceva mai modestă. A crescut la doi paşi de Raepersbahn, cartierul cu felinare roşii. Avantaj Peter (zice el). Tot la doi paşi era şi barul unde s-au format Beatles-ii. Se cunosc bine şi au destule subiecte de conversaţie în ICE-ul (trenul rapid) care îi duce spre Frankfurt.
„Sîntem ultimii oameni, dom’le, la nimic nu ne pricepem, sîntem coada Europei.“ Am auzit replica asta, sub diverse forme, la o sumedenie de taximetrişti, politicieni sau ziarişti. La noi, totul e jegos, puturos, îmbîcsit. La vest de Curtici, totul străluceşte, este viu, teafăr şi profitabil. Vulgata bunului taximetrist, potrivit căreia ce era mai bun în economia românească s-a privatizat la preţuri ridicole sau s-a închis în urma unei obscure cabale a marii finanţe iudeo-masonice internaţ
S-au făcut auzite replici politice de o duritate fără precedent diplomatic în istoria semicentenară a Uniunii Europene. Aproape fără precedent, pentru că Sarko a recidivat, de fapt. Domnia sa a mai avut referiri la numărul redus de neuroni al altei doamne comisar, cam acum vreun an. De aceea, nu tonul a surprins prea tare. Conţinutul răstelii a fost relativ nou.
„Alooo, vă rog io, daţi şi voi muzica un pic mai încet că mîine am restanţă, am de-nvăţat toată noaptea“, am urlat de la geamul camerei mele (stăteam la parter) spre casa din colţul străzii, la vreo 20 de metri distanţă. Acolo locuia familia Şilei. Fi-su, Cristi, îşi boteza copilul.
Dîrdîiam de mama focului pe peron şi bombăneam Căile Ferate Olandeze. Uitaseră să anunţe pe site că gara principală din Maastricht este în reparaţii şi că trenurile plecau dintr-un fel de Maastricht-Basarab, aflat la vreo 3 kilometri distanţă. Ne duseseră cu autobuzul, gratuit, pînă acolo, dar pierdusem legătura spre Liège, aşa că trebuia să aştept încă o oră pînă la următorul tren, pe un peron semipustiu, la 7 dimineaţa, pe un frig nasol, umed. Pe peron mai aşteptau vreo trei magrebieni
Încep cu bulgarii. Eminescu le-a atribuit o ceafă groasă. Problema lui. Eu nu le atribui nimic. Seamănă al naibii de tare cu noi, românii. O singură diferenţă notabilă: pe ei, comunismul i-a izbit rău de tot în creştinism. Adică, mai rău decît pe noi. În cimitire nu prea vezi cruci, iar Catedrala Nevski din Sofia poate fi închiriată pentru evenimente ale Auto-Clubului local (cu animatoare şi tot restul).
Urît şi inutil lucru să zici despre o naţie că e aşa sau altminteri. E riscant (deşi plăcut). E sursă de bancuri şi prilej de comunicare rapidă. Este dăunător, căci poate da lesne în rasism, dar este amuzant. Europa cea unită în diversitate trage nădejde că generalizările şi şabloanele evoluează spre a fi cît mai aseptice, benigne, inodore. Cînd se trezeşte cîte un zevzec de artist ceh care îi înfăţişează, într-un fel, ipocrizia (ţineţi minte păţania cu expoziţia de la clădirea Consilium,
Jordi avea cea mai bună sangria din localitate. În plus, era şi relativ ieftină. Cu 6 euro, primeai cea mai bună combinaţie de vin roşu prost, gheaţă, căpşune şi citrice din întreaga staţiune. În plus, Jordi era parcă făcut pentru turism.
„Aţi confundat formularele. Completaţi din nou cererea de intrare în ţară. Nu îmi dau seama de ce nu vă pricepeţi la lucruri atît de simple. Este prima oară cînd intraţi în Franţa?“ Funcţionarul era vizibil iritat, nervos pe americanul venit în concediu, pe la începutul anilor ’50. Replica însă a venit prompt. „Mă scuzaţi, am mai fost în Franţa o dată. Numai că, pe plaja Omaha, la debarcare, nu am găsit nici picior de oficial francez care să mă înveţe cum să completez formularele de intrare în ţ
Aţi avut la dispoziţie comemorarea eliberării Auschwitz-ului şi lansarea Airbus-ului minune. Evenimente mari, cu ritual şi ceremonie. Nu am văzut pe nicăieri comisarii. Ei sînt mereu în rîndul doi, trei. Cum vreţi să fie Europa «creată» la nivel simbolic, vizual, dacă oficialii ei sînt mereu în spate?
„Trei-trei de început, e tare, ai şi noroc, kir Vasilakis“, se bucură, ipocrit, Ilie. E plăcut, seara, la cafeneaua lui Vanghelis. Zăduful de peste zi se molcomeşte, e relativ linişte, vreme tocmai bună pentru o tablă cinstită, sănătoasă, tihnită, lîngă un pahar de ţuică.
Admit, sînt în culpă. Am încălcat Legea. E drept că fără să ştiu, dar asta nu mă ajută cu nimic. Am ţinut seminarii, traininguri şi programe de pregătire profesională fără să am Certificatul. Am predat cursuri de o zi sau o zi şi jumătate despre Uniunea Europeană, am demonstrat metode de documentare online pe tema politicilor comunitare şi am încercat să îi fac pe unii colegi de breaslă să fie interesaţi în a scrie cît mai des despre Bruxelles şi Bucureşti, în contextul politicilor comunit
„Water, blankets, pampers“ (Apă, pături, scutece). O replică la fel de celebră în California ca faimoasa „Hasta la vista, baby“. Ambele au fost rostite de Arnold Schwarzenegger. Ultima, în calitate de Terminator. Pe prima a rostit-o ca guvernator al celui mai mare şi mai bogat stat american, California. Ocazia era mai degrabă tristă: zeci de mii de cetăţeni fuseseră evacuaţi din calea unuia dintre cele mai devastatoare incendii din istoria statului. Sinistraţii fuseseră cazaţi în săli de sport.
Capitala Madagascarului?“ „Antananarivo“, răspunde Marcel, dînd uşor din mînă, a lehamite. „Altceva, mai greu.“ „Distanţa între Pămînt şi Soare“, mai încearcă nea Vasile. „Ete na, asta nu ştiu“. „Ha, te-am prins. Ia viteza luminii şi înmulţeşti cu 8 minute şi 40 de secunde“.
Neelie Kroes este o persoană foarte interesantă. A fost comisar pentru politici concurenţiale în timpul comisiei Barroso Unu. Cu alte cuvinte, s-a ocupat de sancţionarea firmelor care şi-au făcut un obicei din pîrlirea consumatorilor. Printre victimele sale – nume celebre din industria energiei (EON şi EDF) sau IT-ului (măreţul, inconfundabilul, unicul şi irepetabilul Microsoft).
„Fugi dom’le d’aici, cioban cu Internet, de unde ai mai scos-o şi p’asta, ai scris în glumă textul, este? Evident că Ministerul e de vină, că nu le-a spus.“
Din Place Rogier, fac jumătate stînga, pe lîngă Muzeu, şi intru în parcul care înconjoară Şcoala Emile Jacqmain. Pe micul lac moţăie cîteva raţe şi gîşte semi-sălbatice, din specia celor pe care le găseşti în marea majoritate a parcurilor europene. Este încă devreme, nu mă grăbesc prea tare. Mă aşez pe prima bancă liberă.
Plictiseală cruntă, timp pierdut, limbaj de lemn, unanimitate de paradă, politicianism învelit în vorbe alese. Cam la aşa ceva mă aşteptam pe drumul spre intrarea Spinelli a Parlamentului European, săptămîna trecută. Aveam de participat la o masă rotundă pe tema hegifandsurilor şi a reglementării lor pe piaţa europeană (hegifands, transcrierea fonetică a lui hedge funds, adică fonduri de investiţii de risc mare).
Cadru lung, filmat din mînă, unghi subiectiv: Funcţionarul trece val-vîrtej printre birourile subalternilor. Îşi trînteşte mapa de documente pe birou. Decor neutru. Harta Uniunii Europene este pe singurul zid destul de mare şi destul de alb care ar putea-o găzdui. Inevitabilul computer pe un colţ. În rest, hîrtii peste hîrtii, într-o dezordine studiată.
Andrada face drumul pe jos, zilnic, dus întors, de cînd avea 4 ani, de la grădiniţă. Învaţă bine. Majoritatea copiilor din Maluri au note bune. Nu ştiu de ce. Mie îmi pare că au un soi de îndîrjire. Majoritatea celor care se duc la şcoală. Unii părinţi nu-şi lasă copiii să facă atîta drum. Sau, pur şi simplu, nu cred că şcoala le e de vreun folos.
Mult orgoliu naţional s-a strîns în jurul simbolurilor numite bancnote naţionale. În numele lirei, francului sau mărcii s-au croit politici care, uneori, au dus la războaie grele. Împăraţi, Regi, Scriitori Naţionali au fost pricopsiţi cu prezenţa pe aceste hîrtii de valoare. Să baţi monedă proprie era unul dintre înţelesurile suveranităţii.
Maşini puternice 4x4, walkie-talkie, uniforme. Pe portierele jeep-urilor scrie discret „Prospecţiuni“. Atît şi nimic mai mult. De la stat nu par a fi, pentru că sînt prea eficienţi. În plus, muncitorii parcă sînt de la CIA. Tăcuţi, concentraţi la treabă, rapizi, mişcări precise, disciplinaţi. De vreo lună încoace, bat dealurile în sus şi în jos, măsoară, înfig ţăruşi, iar măsoară, iar înfig ţăruşi.
„Bun vinul ăsta. Zic să mai luăm o sticlă, e bine?“ Omul îmi zîmbea, uşor încurcat. L-am înţeles. Nu vroia să fie înţeles greşit, nu era vreun beţiv. Venise în delegaţie în Bucureşti. Îmi ştia telefonul şi m-a sunat să mai stăm la o şuetă, la o vorbă. Îl ştiam de ceva vreme, era primar de vreo 12 ani, într-un oraş de vreo 50 de mii de locuitori.
De-a lungul vremii, mai precis de vreo 18 ani, cuvîntările, gesturile publice sau atitudinile lui Traian Băsescu mi-au creat varii stări cetăţeneşti. Greu mi-ar fi fost să îmi imaginez că Traian Băsescu ar putea să mă (şi) înduioşeze. Ei bine, zilele trecute, a reuşit.
Mepul este o invenţie lexicală pe care v-o propun, ca înlocuitor pentru „europarlamentar“, cuvînt prea lung pentru gustul meu. Vine de la acronimul englezesc pentru Member of European Parliament (MEP). Ce mai fac mepii noştri, în afară de a-şi încasa salariul de 7000 de euro lunar şi de a ocupa locuri, regulat, în prea-aglomeratele curse Bucureşti-Bruxelles?
