În vremi de prosperitate naivă, cumperi vinul de zi cu zi la sticlă, de la supermarket. Pe ăla de ocazii festive îl iei de la negustori specializaţi, conaisseurs, cu care mai tragi şi o conversaţie despre recolta din anul X sau Y.
Constatînd că, de cînd cu accidentul din Apuseni, cuvîntul „procedură“ este utilizat des, foarte des, infernal de des, m-am apucat să scotocesc dicţionarele, să îmi lămuresc, carevasăzică, definiţia. Prin 1998, „procedură“ se referea numai la mersul actelor în justiţie sau la tratamentele medicale.
Încercînd să caut păreri mai avizate decît ale mele, privind efectul celor mai mari extinderi ale UE din istorie, am dat peste un american, un rus şi un englez (ca într-un banc), aplecaţi, ca şi mine, asupra hărţii Europei celor 25. Adică, a acelei Uniuni Europene din mai 2004 – acum (aproape) zece ani.
Prin toamnă, un medic a tras un semnal de alarmă. A scris un text, cam ca o scrisoare deschisă, şi a anunţat ţara (prin presă) că el nu îşi mai poate face onorabil meseria în spitalul unde lucrează. A povestit lucruri banale pentru oricare cetăţean român, cu excepţia autorităţilor.
Am aflat, recent, povestea lui Zoltan „Zoli“ Kelemen. Este patinator artistic, singurul sportiv al acestei discipline cu care România se va prezenta la Olimpiada de la Soci. Mai are doi fraţi, este orfan de tată, a crescut în Miercurea Ciuc.
Nici nu au apărut bine cele două articole în care îmi povesteam impresiile despre Beirut şi oamenii lui, că am şi primit o solicitare de la un coleg de breaslă: să îmi dau cu părerea despre Orientul Mijlociu, într-un articol de analiză.
Aşadar, am ajuns în Beirut ştiind cam ce ştie orice român de condiţie medie despre Liban. Adică: un lung război civil, interesele Siriei şi ale Israelului, implicarea întregii lumi arabe în disputa şiiţilor şi sunniţilor pe teritoriu libanez, surprinzătoarea varietate de secte eretice (musulmane şi creştine) prezente în ţară.
Acum vreo zece ani, stam la o cafea şi la o vorbă (să ne treacă de plictiseală), la o reuniune a FMI, la Washington. Zice amicul de la France-Presse: „Eh, unde sînt vremurile de aur? Detaşat în Beirut, în anii ’80. Toţi eram cazaţi la un Intercontinental, în centru, departe de bombe şi gloanţe.
Era fum în cîrciumă şi destul de multă gălăgie. Vineri seara: mulţi corporăţei lăsaţi la vatră pentru week-end şi cîţiva studenţi. Cam puţini. Poate şi din pricina preţurilor, relativ umflate. Deh, cafenea cu temă: la parter – irlandeză. La etaj – cehească.
TVR3 a difuzat recent un colind cu versuri care te cam înfioară. Accentele antisemite din text erau de o duritate mult prea evidentă şi deveneau insuportabile pentru un telespectator educat, urban şi actual. Am aflat de păţanie din emisiunea unui post de ştiri, faimos pentru exagerări şi lipsa de echilibru editorial.
Acum multă vreme, Adrian Năstase făcea prima sa vizită externă în calitate de premier, într-una dintre ţările cele mai importante ale Uniunii Europene. Aşa cum se obişnuia şi (încă) se mai face, delegaţia oficială era însoţită de un grup numeros de ziarişti.
Carevasăzică, în articolul trecut mă minunam. Nu înţelegeam de ce, în condiţiile în care orientarea agricolă a Comisiei Europene este mai degrabă înspre susţinerea fermelor mici şi familiale, spre 20 de hectare, şi a producţiei bio-eco-prietenoase cu natura, marii fermieri români tac mîlc.
Aflu dandanaua: pare-se că aproape o treime dintre euro-bănuţii dedicaţi agriculturii vor fi orientaţi spre producţia de mîncare bio-eco-organică… Ştiţi dumneavoastră de care: dintr-aceea care dă bine la generaţiile tinere, urbane şi cu nivel de salarizare binişor peste venitul mediu.
În momentul cînd tu, autoritate (politică sau tehnică), ai ceva de făcut (o lege, un normativ, o reformă, un sistem de subvenţii, o schimbare de taxe), pleci de la premisa că acum e rău, că trebuie să repari sau să îmbunătăţeşti ceva (cum ar fi, de exemplu, nivelul de trai) şi te gîndeşti cum să faci să fie mai bine.
„Domnule Giurgiu, sînt de la firma Fîsss_Invest, lider global pe pieţele de capital mondiale“ (devin brusc enervat, am experienţă, bănuiesc ce urmează), „şi aş dori să purtăm o discuţie despre oportunităţi incredibile de investiţii pe piaţa de valori.“
Am citit cu încîntare articolul lui Vintilă Mihăilescu „Thymocraţia salvează România?...“, din numărul 505 al Dilemei vechi. Argumentaţia folosită este înşirată logic, cu şarm şi eleganţă. Una peste alta, sînt mai mult decît de acord cu demonstraţia finală a domnului Mihăilescu.
Acum mai puţin de un an, primarul din Buşteni ni se plîngea. Dorise omul să facă un tîrg de produse tradiţionale. A dat sfoară prin judeţ (Prahova) să vină micii meşteşugari. A găsit şi un loc bun, în faţa Primăriei. La tăierea panglicii, surpriză: trei rulote de „chiurtoşcolaci“ şi vreo zece negustori cu produse tip Vadu’ Cerbului.
Economiceşte vorbind, exploatarea gazelor de şist are sens. Argumentul utilizat cel mai des: America s-a trezit din şocul crizei economice punîndu-şi industria să inhaleze gaze de şist, în cantităţi din ce în ce mai mari.
Să mă laud: pe vremea lu’ Guvernu’ Năstase, proaspăt absolvent al unor cursuri de Computer Assisted Reporting, m-a luat un val de entuziasm şi am încercat să promovez un set de reguli privind cantitatea şi calitatea datelor prezente pe site-urile de Internet construite de autorităţile publice.
… şi cu burta goală. Aşa îmi spunea, acum vreo şase luni, un funcţionar european, nu spun cine, becher, foncţie-naltă. Era vorba despre anunţata schimbare de macaz în privinţa politicilor energetice agreate de Uniune şi de (re)orientarea spre producţie, producţie, producţie.
Democraţia se învaţă. Aşa ne învaţă De Tocqueville, un francez care, la începutul secolului al XIX-lea, ajunge să călătorească în America şi să se… mire. Mirările lui, puse pe hîrtie, au devenit, în timp, una dintre cele mai faimoase şi utile lucrări pentru oricine vrea să înţeleagă pe ce lume se află, dacă trăieşte într-o democraţie liberală modernă.
„Porcule-măgarule, Ghiţă bucătarule!“ Habar n-am care este originea cimiliturii cu pricina. O aud printre copii, şi-o cîntă unul altuia destul de des. Pare-se că primeşti gratulaţia respectivă în cazul în care ai făcut o şmecherie, ai încălcat vreo dispoziţie „a lu’ Doamna“ (învăţătoare) sau nu vrei să respecţi regulile de la leapşa.
Întotdeauna am zis că merită să te uiţi cîteodată în dicţionar, chiar dacă sensul unui cuvînt îţi pare binecunoscut, clar, indubitabil. Aşa se întîmplă să aflu că pîrloaga, în mod curent descrisă ca fiind un teren lăsat de izbelişte, a pagubă, nu este altceva decît o necesară etapă în complicatul flux tehnologic agricol.
Cînd doreşti să-ţi duci copilul de nici 8 ani în vacanţa de vară, ai la dispoziţie varianta foarte scumpă (în Turcia, la super ultra mega all inclusive, cu piscină, tobogane de apă şi Kinder Disco) sau pe cea „după buget, coane Fanică“, adică doar scumpă (variantă de cazare cît mai onorabilă, plajă, nisip, mare, dejun la autoservire).
Deunăzi, necaz. Mic. Mi s-a rupt o cureluşă la sandale. Ce puteam face, altceva decît a încuraja pe micii reparatori artizanali din cartier, cu o comandă solidă de magnitudinea unei cusături de aproximativ 3 centimetri? Am întrebat cît costă. Doar 10 lei! Cînd e gata? Păi, cam într-o oră.
Scurtă recapitulare pentru publicul urban şi activ al Dilemei vechi: Uniunea Europeană acordă subvenţii directe pentru terenul agricol. Acestea nu au legătură cu cantitatea de grîu, porumb sau cartofi care este produsă pe respectivul teren.
„Vecină, mai ai nişte bulgăraşi din ăia de brînză?“ „De ce, vecină, să îi pui de gît, să te plimbi pe uliţă, sau să-i mănînci?“ Recunosc, e o glumă căreia nu i-am prins sensul. Pentru mine, este o replică nereuşită. Sînt sigur că aţi văzut reclama, repetată, de sute de ori, pe micile ecrane.
Gregorios priveşte lung prin paharul de votcă. Ştiu, el este grec, aşa că ar fi trebuit să bea Uzo. Numai că lui nu-i place băutura aia tradiţională pe care o socoate bună doar pentru turişti. Aşa că bea o votcă rusească semioriginală (ce mama naibii mai este original în lumea asta globală?) şi se întreabă cît de repede poate pleca la Barcelona.
Prescurtat, ele s-ar chema IMM-uri, adică întreprinderi mici şi mijlocii. Ele reprezintă, prin toată lumea, o bună parte din totalul locurilor de muncă şi suficient de mult din producţia globală, astfel încît să fie des invocate în discursurile politice de pretutindeni.
Nu am mai avut ocazia să primesc, în Bucureşti, amici din străinătate, astfel încît am avut destule emoţii în momentul în care prieteni de-ai mei, de prin lumea virtuală a Grepolisului, mi-au zis că au de gînd să îşi facă vacanţa în România şi ar vrea să stea un weekend în Capitală.
Cînd te numeşti Comisia Europeană şi ai de pus la punct o strategie industrială pentru următorii şapte ani, capabilă să scoată din recesiune 28 de ţări, te gîndeşti la toate. Mergi pe sîrmă. Ai grijă de toate detaliile. Nimic nu scapi, altfel intri în necaz.
În 1992, telefoanele mobile erau ceva exotic. E-mail-urile erau, şi ele, rare. Jurnalişti români care să facă practică la CNN, în Washington, erau... unul. Eu. De aceea, nu m-a mirat prea tare că se auzeau păcănituri inconfundabile (relativ uşor de recunoscut pentru un om venit din Est) pe linia telefonică, în momentul în care o invitam la film pe Tracy.
Întîi a venit globalizarea. Ea era rea, deoarece făcea să se mute locurile de muncă dinspre Occidentul nărăvit la salarii mari şi drepturi sindicale cîştigate în secole de luptă muncitorească înspre Orientul mult mai înfometat, dispus să lucreze pentru cîţiva firfirici pe oră, fără sindicate sau concedii plătite.
Înainte de 2007 (un fel de înaintea erei noastre, cum s-ar zice), aveam drept invitaţi în studio pe doi politicieni de vază ai României vremii. Unul din opoziţie, altul de la putere, după cum şade bine unui talk-show de la televiziunea publică.
Primul motiv – le zic – este politica agricolă a preţurilor înalte (filiera franceză). Altfel spus, orice creşte pe cîmp sau în grajd trebuie să se vîndă cît mai scump, pentru a-l ţine în viaţă (economică, evident) pe fermierul mediu european, mult mai puţin productiv decît oricare alt concurent global (fie el american, chinez, rus sau sud-american).
Diferenţele de opinii între ecologişti şi „developişti“ sînt arhicunoscute. Durează de ani buni, au dus la congrese mondiale, adunări la cel mai înalt nivel, măsurători mai mult sau mai puţin măsluite, privind creşterea temperaturii medii globale, şi bătălii crunte de imagine.
Era cald şi bine. Cred că era în Săptămîna Mare. Stăteam în curtea şcolii de muzică, pe strada Petraşcu. Prin geamurile deschise auzeam viori şi piane, rezultatul orelor de repetiţii ale copiilor. De alături, de la biserică, venea muzică liturgică, parcă acordată cu încercările de Für Elise dinspre şcoala de muzică.
Dacă tot ne minunăm în ultima vreme cum de a ajuns România să producă oţel utilizînd curent electric de la centrale eoliene (adică foarte scump) pentru că, vezi Doamne, aşa vrea Uniunea Europeană, zic că este un bun prilej să reamintim un lucru simplu: o directivă nu este obligatorie!
Calcutta, 1970. Vînzoleala din cartierul de lîngă Park Street este ameţitoare. Zona nu e deloc săracă. Funcţionează alături, într-o prietenoasă şi sofisticată devălmăşie, magazine mici şi elegante, cafenele şic, terase umbroase. E 6 dimineaţa. Cu toate astea, greu găseşti cîte un loc liber în cafenele.
Să zicem că aş fi mezelar. Cîrnăţar. Măcelar. Adică – mai sofisticat spus –, aş lucra în industria alimentară şi aş produce varii specialităţi de salam, parizer, cîrnaţi. Şi mici, normal. Aş afla că mi se interzic nişte E-uri care, pînă atunci, îmi intrau în reţetele preparatelor.
Mă uit pe lista de documente, strategii şi planuri şi nu înţeleg. De ce i-or fi spus „Strategia privind Reducerea Părăsirii Timpurii a Şcolii“ şi nu „Strategia privind reducerea abandonului şcolar“? Umila mea opinie este că, la nivel instituţional, continuăm să traducem prea mult.
Sala de seminar este în regulă. Are şi wireless, aşa că toţi ziariştii care au laptopuri şi tablete caută prize şi prelungitoare. Ca la orice întîlnire „tehnică“, ne sînt împărţite dosare-plic, cu date, statistici, documente, pixuri şi memory-stick-uri.
Q este vădit iritat. Meniul are vreo 120 de pagini, din care doar şase sînt dedicate scopului firesc, adică listei de mîncăruri şi băuturi. Îi zic: vezi că vinul e pe la pagina 26. El era din partea locului, era competent să comande. Ce era în restul volumului numit meniu? Literatură!
Nu este vorba despre parlamentul nostru şi nici despre vreo figură de stil. Nu vorbesc despre deficitul de democraţie sau despre cine ştie ce sofisticăreală legată de funcţionarea triunghiului instituţional comunitar. Parlamentul european (sediul din Bruxelles) se scufundă la propriu!
Sala era plină ochi. Părinţi, profesori, copii – îl aşteptau pe primar. Atmosfera era tensionată rău. A intrat primarul. Nu a vrut să stea la prezidiu, a luat un microfon şi a rămas în picioare, între rînduri. A început să spună cît de mult va susţine învăţămîntul şi educaţia copiilor din comunitate.
Pioniereşte şi nemţeşte (ştiu eu de ce zic nemţeşte), România a pornit la stimularea producţiei de energie electrică produsă de generatoare eoliene. Rezultatul: industrii întregi împinse spre faliment, terenuri de mii de hectare scoase total din circuitul agricol, un kilowatt scumpit pe factura lunară a cetăţeanului.
Terenul era ud. Era nasol. Ghetele se înfundau în noroi, se aduna mîl între crampoane, căram după mine cel puţin un kil de pămînt pe fiecare picior. Mai era şi o ploaie scîrboasă, măruntă şi rece, de noiembrie. Tricoul era şi el greu, rece, ud fleaşcă.
Ştiţi ce e aia o iniţiativă cetăţenească europeană? Dacă nu, nu vă faceţi probleme. Nu este vina dumneavoastră. E vorba despre o minunăţie de mecanism al democraţiei comunitare, introdus între procedurile Uniunii Europene după „Modificările de la Lisabona“
În afară de cele trei mărţişoare tradiţionale: mami şi cele două bunici, fii-mea a ţinut zor-nevoie să facă ea, cu mîna ei, încă trei bucăţi. Le-a făcut. Cu ajutorul maică-sii, a reuşit să confecţioneze mărţişoare pentru următoarele persoane importante din viaţa ei, la şapte ani şi jumătate: Doamna, Maria şi Doamna de pian.
Aşadar, de la Tim am înţeles de ce un englezoi bine-crescut, ambiţios, bun profesionist crede că locul ţării lui nu e în Uniunea Europeană. El este inginer de îmbunătăţiri funciare, lucrează pentru o companie americană din domeniu, cu sediul în Anglia.
