„Cum ar putea să aibă Tsipras succes? Populiştii nu au succes niciodată, hai să fim serioşi!“ Asta zice Dalibor. Este preşedintele celui mai mare fond de investiţii din Croaţia. Nu mă miră părerea lui. În fond, cred că are şi dreptate.
Să fie vreo săptămînă de cînd am stat în faţa televizorului, şocat de vestea pe care televiziunile de ştiri mi-o prezentau ca fiind şocantă: judecătorul de la Curtea Constituţională Toni Greblă şi finul său de sorginte socială mai degrabă modestă au fost chemaţi la anchetă de către DNA pentru tot soiul de grozăvii incredibile.
Mai deunăzi, Papa a încercat să explice pe înţelesul nostru, al creştinilor, cum e aia cu „Ba p-a mă-tii!“, în termeni simpli. A zis că, dacă un oarecare ar înjura-o pe Papa-mamă, el i-ar da un pumn în gură! E clar, e pe înţelesul oricui.
Nimeni nu ştie exact ce se întîmplă. Reporterii francezi sînt foarte rezervaţi. Nu livrează informaţii fără confirmare. Nu îi văd a fi obsedaţi de „breaking news“. Ei spun doar ceea ce este sigur. Se pare că toţi trei teroriştii au fost împuşcaţi. Nu sînt anunţate victime dintre ostatici. Încă.
Aşadar, în primăvara anului 2013, ce am aflat? Că Europa se pregătea să iasă cît o putea de bine din criză. Toate analizele au arătat că ţările care şi-au construit economiile pe producţia industrială au ieşit mult mai puţin şifonate din recesiune decît cele care au marşat snob pe marile găselniţe ale începutului de mileniu.
Păi, da. S-a făcut un sfert de secol de cînd căzură Zidul şi Comunismele de dincoace de el. Trecu şi un deceniu de cînd cea mai mare parte a Estului a aderat instituţional la cea mai valoroasă construcţie a Vestului, Uniunea Europeană. Evident, nu putem uita că trecură fix şapte ani de cînd reuşirăm şi noi performanţa.
Ziceam că avem o Comisie europeană care a stabilit o regulă pe care o păstrează cu anasîna: pune pe site, la pagina Your Voice in Europe (vocea ta în Europa) cam tot ceea ce urmează să intre în dezbaterile formale, în materie de legislaţie emisă la Bruxelles.
„Your Voice – Public consultations“. Altfel spus, pagina de consultări pe care Comisia Europeană o ţine în viaţă nonstop. Acolo găseşti cîte-n lună şi-n stele. Cu alte cuvinte, cetăţenii îşi pot exersa vocea, dacă au de oferit o părere calificată în legătură cu vreo intenţie legislativă iminentă.
Era o zi mohorîtă de noiembrie şi ne plimbam prin curtea Teleradio Moldova (televiziunea publică din Chişinău). O incintă cam în ruine, cu clădiri jerpelite, printre care erau parcate cîteva relicve auto. Dintre ele, cea mai arătoasă era maşina directoarei, un Volvo construit înainte de Perestroika.
Nu este un secret pentru nimeni. Americanii sînt foarte interesaţi de orice se întîmplă la Bruxelles. Ba chiar, zic cunoscătorii, ei sînt mai în temă cu activitatea zilnică a Comisiei decît unele vechi state membre. Comunitatea lobby-iştilor din capitala neoficială a UE este dominată numeric de firme venite de peste Ocean.
Aţi auzit: Farage şi Marine Le Pen (vîrfurile de lance ale eurosceptismului instituţional din Parlamentul European) vor să îl treacă pe domnul Juncker (preşedintele Comisiei Europene) printr-o moţiune de cenzură. Motivul: dezvăluirile numite plastic „LUX Leaks“.
Îmi dau seama că, în ciuda analizelor ulterioare, academice şi bine documentate, care arată că era inevitabil, că sistemul era putred, că URSS-ul nu mai făcea faţă, că totul era pregătit pentru Marea Cădere a Zidului, prea puţini se aşteptau la acea rapidă succesiune de evenimente.
Sastisit de aşa-zisa campanie electorală de pe la noi, din care nu am priceput absolut nimic, am luat o hotărîre cruntă. Mă voi decupla de la „cele patru canale de ştiri“ şi voi trece pe unul internaţional, să văz ce se mai petrece prin lume. Aşadar, am schimbat RomâniaTV, Antena 3, B1 şi Realitatea (plus Digi, ca bonus) cu CNN-ul.
Aş înţelege lipsa de modestie şi asumarea meritelor în ceea ce priveşte aderarea la UE, dacă nu s-ar fi întîmplat să fiu la Bruxelles exact în ziua cînd data de 1 ianuarie 2007 a fost hotărîtă de Consiliul European ca fiind data-cheie pentru Bulgaria şi România.
Da, Simona Halep a luat bătaie în finală. Noi, românii, am bătut-o pe Serena Williams în grupe. Să fie clar! Cînd Halep cîştigă, de fapt cîştigăm noi, România! Cînd pierde, Simona pierde. De ce? Pentru că, vorba lui C.T. Popescu, nu munceşte suficient, are un loc nemeritat de bun în ierarhia mondială, a profitat de conjunctură, ca o oportunistă ce este.
Într-o seară, la o bere la Lăptărie (of, ce rău îmi pare că a dispărut Lăptăria!), îl întreb pe Nicolae Ulieru (purtător de cuvînt la SRI), cu care devenisem amic: „Ce-aveţi bre, cu mine? De ce nu încercaţi să mă racolaţi? Sînt mai fraier?“
Un ziar românesc măricel titra zilele trecute ceva despre o premieră. Cum ar fi aceea a candidatului maghiar pentru un post de comisar, Tibor Navracsics. El a primit un vot negativ din partea comisiei de specialitate (Cultură) a Parlamentului European.
Mi se pare hazliu ca o firmă care se numeşte Microsoft să provoace la noi un scandal cu impact atît macro cît şi hard. Nouă foşti miniştri puşi sub acuzare vor crea mai mult decît relatări inflamate în presă şi discuţii la frizerie, să mai treacă timpul. Impactul asupra sistemului juridic şi a celui politic va fi major.
Amicul meu nu este vreun autist social sau politic. E destul de implicat în ale cetăţii. A participat la fel de fel de acţiuni caritabile, a fost membru al unui partid istoric în anii ’90, a tot ieşit prin Piaţa Universităţii la demonstraţii şi proteste.
Carevasăzică, începui săptămîna trecută să descriu noua Comisie, cea a domnului Juncker. Am primit oarecari păreri favorabile, de pe la cunoscători din Bruxelles, ceea ce mi-a gîdilat orgoliul şi m-a făcut să perseverez.
După parlamentări cu Parlamentul, statele membre s-au consil-iat şi s-a născut o Comisie. Aceasta este condusă de domnul Juncker, deşi două ţări (Marea Britanie şi Ungaria) s-au opus. Iniţial, Germania anunţase de asemenea că se opune, dar şi-a… reconsiderat poziţia.
La Bruxelles circulă prin mediile gazetăreşti o poveste care nu se publică pentru că sursa este discretă. La Bruxelles, toată lumea împărtăşeşte secrete pe care nu le publică decît arareori cîţiva aleşi. Unul dintre ele este modul în care Dacian Cioloş ar fi primit poziţia de Comisar pentru Agricultură.
Ca alegător dintr-un stat membru, îmi doresc să ştiu ce s-a ales de votul meu de la alegerile pentru Parlamentul European. Carevasăzică, am votat, acolo s-au făcut coaliţii şi, conform tratatului de la Lisabona, în premieră, Consiliul va trebui să ia seama la votul popular atunci cînd va binecuvînta componenţa Comisiei.
Dacă aş avea suficient talent, aş scrie scenariul unui film despre viaţa lui Dinu Patriciu. Oare povestea vieţii lui ar putea fi inteligibilă pentru un american? Eu cred că da. Ar avea de toate: mărire şi decădere, glorie şi necazuri, amoruri şi trădări, politică şi afaceri.
Cînd eşti acasă, la tine în oraş, eşti în siguranţă. Ştii cît e berea sau pîinea la megaimajul sau carfurul cel mai apropiat, te ştii pe numele mic cu patronul chioşcului din colţ şi ai stabilit deja cu el că acolo, la parterul blocului, preţurile sînt ceva mai mari pentru că, deh, deverul e mai mic, adaosul este ceva mai mare.
Guvernul rus a anunţat ritos că va stopa importurile de produse alimentare din ţările Uniunii Europene. În parte, ca răspuns la setul de sancţiuni impuse la Bruxelles ca urmare a conflictului din Ucraina. Autorităţile sanitar-veterinare ruseşti au găsit însă şi varii defecte de calitate, care ar pune în pericol sănătatea consumatorului moscovit!
Se face mare vorbire despre rusofobia românului. Eu aş zice că e mai degrabă ruso-scepticism. De aia m-am vîrît în propria memorie afectivă, să văd cum a stat distinsa mea persoană în raport cu locuitorii uriaşei colecţii de gubernii, aflate la nord-est.
Prin iunie, la începutul verii, aşadar, aud o declaraţie a preşedintelui Băsescu Traian. Cum că Victor Viorel Ponta şi domnia sa au căzut de acord cu privire la nominalizarea lui Dacian Cioloş pentru un al doilea mandat în calitate de Comisar pentru Agricultură, în echipa domnului Junckers. De fapt, fostul şef al Eurozonei nici nu fusese confirmat încă.
Domnul Van Rompuy s-a grăbit prea tare să îşi predea mandatul. A convocat repede, mult prea repede, o şedinţă de Consiliu European menit a împărţi posturile de şefi la Comisie şi Consiliu. Pentru prima dată de cînd a apărut în prim-planul vieţii politice bruxelleze, domnul Rompuy a fost aspru criticat deoarece s-a pripit.
Prin preumblările mele europene, mai spre Vest sau pre lîngă Uniune, am ajuns la o constatare bazată pe observaţii de consumator ageamiu. Este o vorbă din bătrîni (partea hîtră): „Mîncarea-i fudulie, băutura-i temelie.“ Este valabilă cu cît te depărtezi mai tare de Bruxelles şi de regulile comunitare.
Sper să fi auzit de dezbaterea din Parlamentul nostru naţional legată de cartelele telefonice vîndute doar cu buletinul şi, mai ales, de conexiunile la reţelele publice wireless (fără fir, carevasăzică) la care vă veţi conecta doar în schimbul datelor personale (telefon mobil, date de buletin etc.).
Înainte de preluarea mandatului, timp de mai bine de şase luni, toţi membrii guvernului ţării respective au trecut printr-o şcoală ad-hoc. Au aflat ce să faci şi ce să nu faci prin sălile de şedinţe, cum să-i tratezi pe ziarişti, care e echilibrul instituţional de forţe din Bruxelles.
Stau şi mă tot frămînt: de ce am o senzaţie teribilă de disconfort văzînd la televizor tamtamul legat de aventurile judiciare ale fratelui preşedintelui? În fond, ar trebui să fiu cetăţeanul perfect al unui stat de drept, convins că nimeni nu este mai presus de lege.
Ştiţi ce este acela deficit de democraţie… Este boala aia pe care o acuză toată lumea cînd vorbeşte despre procesul decizional de la Bruxelles. Altfel spus, cam tot ceea ce este important acolo este decis în spatele unor solide uşi închise, în deplină discreţie, astfel încît publicul află ultimul despre ce este vorba.
V-am mai povestit întîmplarea, dar acum, după alegerile astea pentru Parlamentul European, nu mă pot abţine să nu o reamintesc. Pe vremuri, pe cînd se discuta despre o Constituţie europeană, făceam un talk-show la TVR care se numea (mă scuzaţi, nu eu am dat titlul) Orizont 2007.
Ţările cu bube electorale (în viziunea euro-dedicaţilor trup şi suflet) ar fi, în primul rînd, Marea Britanie şi Franţa. Apoi, pe raftul doi s-ar afla alte state membre: Ungaria, Danemarca, Germania, Grecia, Finlanda, Olanda, Austria, Italia.
Ani de zile, dacă aveai de scris de la sau despre Bruxelles, aveai de povestit chestiuni ale Comisiei, tehnice şi oribil de greu de tradus pe înţelesul publicului, sau puteai să te înghesui la porţile Consiliului, sperînd într-o declaraţie de 20 de secunde a vreunui şef de stat, laolaltă cu alţi 80-100 de jurnalişti.
Au apărut, aşadar, ofertele electorale pentru Parlamentul European. M-am uitat pe site-urile de Internet ale partidelor, dar mare brînză nu am aflat. Doream să găsesc măcar lista candidaţilor. Poate nu am căutat cum trebuie. Mă gîndeam că lista supusă votului cetăţenilor ar fi trebuit să fie pe prima pagină, dar nici vorbă.
Presupunem că nu aveţi un Powerpoint în faţă. Vă voi explica modul în care ajunge pînă la noi, la cetăţenii unui stat membru (refuz în continuare titulatura „cetăţean european“), o decizie luată la Bruxelles. Carevasăzică – o directivă, un regulament, o recomandare.
Coloanele de maşini pe Calea Călăraşilor sînt cît vezi cu ochii: înspre Traian şi spre Unirea. Claxoane peste claxoane, tramvaie oprite de cîte un şofer care a blocat linia, un coşmar. În plus, mai şi burniţează. După cum a observat orice bucureştean, dacă trage o ploicică, străzile oraşului se transformă într-o uriaşă parcare.
Aşa cred eu: că românul a avut noroc la ghinion. Carevasăzică, a avut ghinionul de a nu fi găsit nici un lider de opinie (cu adevărat) eurosceptic. Zic şi eu noroc, privind la necazul care a căzut pe capul vecinilor ucraineni.
Dacă tot m-am apucat să bombăn politica agricolă comună, considerînd că, pe alocuri, nu merge întocmai în direcţia cea mai potrivită fermierului român, nu am pregetat să şi laud, pe ici, pe colo, ceea ce e de lăudat: pînă la urmă, subvenţiile la hectar şi banii pentru dezvoltarea socială a satului nu au stricat.
Ziceam săptămîna trecută că nu fieşce politică europeană este neapărat bună pentru interesele naţionale româneşti. Măcar pentru că avem oarece deficite de dezvoltare, pe ici, pe colo, şi nu ne potrivim în griji şi nevoi cu Vestul Europei. Ce exemplu să găsesc, întru simpla exemplificare, dacă nu agricultura?
Raportul SAR pe 2014 a avut o temă care nu mă putea lăsa indiferent. Şi-a propus să descopere cît a cîştigat, cît ar fi putut cîştiga şi ce a pierdut România de cînd este membră a Uniunii Europene, ca urmare a calităţii de stat membru.
Sînt tare curios dacă dumneata, cititorule, ştii cum de a ajuns domnul Barroso de două ori preşedinte al Comisiei Europene. Dacă nu ştii, nu e nici o problemă. Bine ai venit în clubul cetăţenilor din statele membre care nu au nici o idee despre cum se iau decizii de acest fel.
„Capabilities, partnerships, Afghanistan“ – asta e tot ce ţi se spune, la foc automat, dacă întrebi oficialii NATO care sînt priorităţile imediate ale alianţei. Capabilities – adică mai multe arme: avioane, elicoptere, fregate, grenade, mine, rachete, tunuri, tancuri, varii componente logistice.
La ora cînd veţi citi acest articol, eu voi fi, probabil, la o întîlnire cu directorul general OLAF, domnul Kessler, italian de origine, în ciuda numelui de rezonanţă saxonă. Voi fi în vizita de primăvară, de studiu, împreună cu un grup de tineri ziarişti din România şi Republica Moldova.
Multă lume se întreabă ce face Uniunea Europeană în cazul Ucrainei. De ce avem, carevasăzică, un Serviciu de Acţiune Externă (sună bine cuvîntul acţiune în denumire, este?). E drept, a existat o vizită la Kiev, pe vremea confruntărilor din Piaţă. O delegaţie mai degrabă nervoasă, coordonată de ministrul de externe al Poloniei.
Ce ştiam despre Ucraina, pînă de curînd? Că sînt slavi, dar nu sînt ruşi. Adică nu ştiam mai nimic în afară de „doamna Timoşenko e în închisoare“, şi pe care o compătimeam. Mai ştiam despre tradiţionalele rîcîieli pe preţul gazelor, şi cam atît. Ruşinos. Ucraina este cel mai mare vecin al ţării în care trăiesc.
Eu socot că România este astăzi o forţă agricolă de nivel regional, cu tendinţa de a creşte spre nivelul mare al ligii europene. Suficient de mulţi români mai cred încă în reportajele care descriu agricultura românească drept bazîndu-se pe cei mulţi care îşi ară pogonul cu plugul tras de cai.
