Ani şi Gigi
Apărut în Dilema veche, nr. 301, 19 noiembrie 2009
„Asta da, marfă. Iete-te la jenţi, numai astea fac cît garsoniera mea“ – zice semiadmirativ, semidispreţuitor Xavier. „Cam de prost gust românul ăsta“, continuă tot el. „Ehee, hai că vă spun eu ce-i cu el“, se bagă Peter în vorbă. Prietena lui este româncă, lucrează în Bruxelles, la un birou de presă. Ştie totul despre Gigi. Cu atît mai mult cu cît ea e şi stelistă, dar „de pe partea bună“, a lui Hagi, Popescu şi Balint, care îl privesc de sus pe Gigi. Amîndoi cad de acord că e de prost gust să te duci de la Bruxelles la Strasbourg cu Maybach-ul sau cu Audi Q-nu-ştiu-cît cu care a venit alt român. Toţi ceilalţi europarlamentari, cei obişnuiţi, merg cu maşinile Parlamentului, cele din parcul auto, pe care Xavier şi Peter le ştiu foarte bine. Ei acolo lucrează, sînt şoferi.
Dialogul respectiv a existat în realitate. Nu numai ei doi au comentat atitudinea ostentativă, de prost gust, a unor europarlamentari, între care doi români au făcut o figură remarcabilă. Expunerea limuzinelor ultra-scumpe în Place du Luxembourg a fost comentată aprig şi de mulţi trecători. Ceea ce ei au bombănit nu era bogăţia în sine, ci afişarea sa excesivă. Este socotită de prost gust, dovadă a lipsei de educaţie, probă a unui soi de primitivism social. Este ca şi cum te-ai scobi în nas în public.
În sine, averea unui politician nu este un păcat. Nici vorbă. Personal, aş prefera să am, pentru România, reprezentanţi aleşi care să fie cît mai bogaţi. Nu sînt de acord ca deputaţii şi senatorii să aibă salarii mici. Aş dori să primească chenzine cît de mari este bugetar-posibil. Argumentul meu principal nu are legătură cu izbăvirea alesului de ispita corupţiei. Un om foarte bine plătit nu este neapărat un tip incoruptibil. Pe alte meleaguri, mult „mai occidentale“ şi mult „mai civilizate“ şi mult „mai bogate“ şi cu mult mai multă „tradiţie democratică“ (ah, cît pot să urăsc şabloanele astea!), s-au văzut cazuri în care oameni cu mulţi bani şi multă influenţă au călcat pe bec. Luaţi măcar dramaticul caz Kohl (apropos, cît de nedreaptă pare istoria cu acest om care a fost coautor la unificarea Germaniei şi care, acum, este obligat să stea ascuns ochiului public).
Cetăţean român fiind, îmi doresc să fiu instituţional-reprezentat de oameni decenţi (nu neapărat brilianţi). Oameni care să poarte un costum bine croit, care să îşi permită să invite la masă un partener de dialog sau negociere şi care, măcar, să nu strîngă pixurile BIC de pe masa conferinţei, la sfîrşitul lucrărilor („le duc la copii“ – replică reală, de prin 1992). Condiţiei materiale decente trebuie (evident) să i se adauge şi una culturală pe măsură. Bună creştere, dacă doriţi. Cîteva cărţi citite în liceu sau facultate, o oarecare preocupare pentru lumea în care trăim şi, dacă se poate, nişte 7 ani de-acasă cît mai intens utilizaţi.
În opinia mea, una dintre greşelile Guvernului Năstase a fost legea care impunea oamenilor de afaceri să aleagă între politică şi business. Înţeleg bunele intenţii din acea vreme. Rezultatele au fost însă mai degrabă proaste. Legea 544 şi legea Transparenţei (două rezultate bune ale numitei guvernări), precum şi declaraţiile de avere, profesionist utilizate de societatea civilă (în care intră presa), ar fi trebuit să fie suficiente pentru a preveni folosirea deputăţiei întru obţinerea de „foloase necuvenite“. Din elan, s-a votat însă şi o altă lege care dorea să-i scoată în afara Parlamentului pe oamenii de afaceri. Pe undeva, există o logică: chipurile, e greu să reprezinţi interesul general al naţiei, simultan cu lucrul pentru interesul comercial al firmei tale. Urmarea însă nu a fost cea aşteptată. Averea medie declarată a aleşilor nu pare a fi scăzut. Avem de-a face cu mulţi oameni bogaţi în Parlament. Asta nu e rău. Rău este că ei par a fi fost obligaţi la ipocrizie şi fentă, la camuflarea intereselor (de cele mai multe ori, legitime) prin interpuşi sau sisteme sofisticate de sereleuri. Ei sînt „doar“ acţionari, nu mai au funcţii executive în firme. Pînă la urmă, a trebuit să apară o instituţie specială, cu un acronim de-a dreptul suav şi angelic, ANI, care să verifice, din greu, corectitudinea declaraţiilor de avere şi interese.
Istoria extrem de recentă ne mai arată şi cît de pervers se poate încerca utilizarea informaţiei ANI. Date obţinute de oameni plătiţi din bani publici, pentru interesul public, pot fi „trase“ înspre uz privat, spre bătălii politice camuflate de masca binelui comun. La prima vedere, doar întîmplarea a făcut ca „dialogul privat“ de la Snagov să nu ducă la încheierea unei înţelegeri păguboase pentru public, bănoase pentru preopinenţi. La a doua vedere, nu vreau să ştiu. Televiziunile au dat în fiert comentînd scenarii posibile. Le ştiţi.
În loc de o agenţie a statului (ANI), aş fi preferat să am în România o societate civilă (presa, în primul rînd) care să scoată, periodic, profesionist şi impecabil documentat, cîte un articol prin care aleşii care „se dedulcesc“ să fie obligaţi să iasă în decor. În loc de o lege care să pretindă că scoate afacerile din deciziile politice (de parcă ar fi posibil aşa ceva), aş fi preferat transparenţa totală în actul administrativ. Să ştiu, aşadar, cînd, ce, cum, cine şi de ce a votat astfel, şi nu altminteri. De aici încolo ar începe bătălia între „politicianul veros“ şi „sfînta societate civilă“ care, pe cal alb, cu armură şi lance (într-o mînă), loveşte nemilos cu buzduganul opiniei publice (aflat în cealaltă mînă) în creştetul coruptului, dîndu-l de-a berbeleacul la groapa de gunoi a Istoriei.
Pe Xavier şi pe Peter i-am lăsat în faţa clădirii Parlamentului European, bombănind opulenţa afişată mitocăneşte. Le-aş spune lui Peter şi Xavier că au dreptate. Excesul în afişarea prosperităţii personale îmi pare de prost gust, fie pentru politician, fie pentru vecinul de cartier. Aş fi adăugat însă că, dacă în Parlamentul European ajunge vreo propunere de directivă privind regimul oieritului, al transhumanţei sau al tunsului lînii (scenarii perfect plauzibile), există măcar un deputat priceput în domeniu.
