Prin „Evadarea imposibilă“: memorie şi loc de memorie, astăzi
Lena Constante (1909-2005) a fost de profesie artist plastic şi folclorist, condamnată la 12 ani de închisoare politică în cadrul procesului grupului Lucreţiu Pătrăşcanu. După eliberare, experienţa carcerală a dat naştere celor două volume memorialistice ale autoarei (care mai semnează, altminteri, poveşti pentru copii şi amintiri),
Lena Constante,
îngrijire ed., note, cuvînt înainte: Ioana Bot, Bucureşti, Editura Humanitas, 2013).
Volumele de memorii din închisorile politice din timpul regimului comunist colorează în detaliu o poveste a unei epoci pe care istoria a lăsat-o doar alb-negru şi, uneori, cu spaţii goale. Memoriile subiective compun împreună o memorie colectivă, în fiecare privire subiectivă reflectîndu-se Ceilalţi, pentru a forma, în final, o epocă. Privit din exterior, un volum de memorii conţine uneori mai multă informaţie decît o pagină de istorie, cu condiţia de a fi dispus să sapi prin straturile de ficţio-realitate povestită, pînă la substratul palpabil. Pentru că el există întotdeauna: memoria se leagă de locul de memorie, care, uneori, nu este doar închisoarea în sine. Dan C. Mihăilescu (în
Bucureşti, Editura Humanitas, 2013) a identificat ipostazele feminităţii în istorie în poveşti separate, dar interesant este şi momentul în care castelul, biblioteca şi puşcăria fac parte, toate, din aceeaşi poveste.
În volumul memorialistic al Lenei Constante se află povestea (micro-istoria) fiecărei colege de celulă, oferind fiecăreia un context prin care a ajuns în momentul povestit. Identificarea colegelor ei de celulă în istorie este, totuşi, cît se poate de dificilă. Autoarea nu numeşte, în memorii, decît pe acele colege despre care ştie, sau crede, că nu mai erau în viaţă în 1990, în momentul în care ea scrie. De aici, este firesc sentimentul de mister pe care îl provoacă cititorilor. Mai ales pentru că, deşi afirmă obsesiv că nu este, de profesie, scriitor, autoarea creează fiecărei foste colege un personaj şi o poveste care ar merita, fiecare, propriul volum. În funcţie de indiciile pe care le oferă Lena Constante, cititorii pot afla continuarea poveştilor. Şi, oare, cine nu ar vrea să întîlnească
în carne şi oase, în locuri fictive, din piatră reală?
Micro-istoriile sînt cu atît mai mult
(reale) cu
(reale). În memoriile Lenei Constante, o poveste anume iese în evidenţă:
. E un personaj nobil, timid, dornic de cultură şi pare absolut nepotrivit contextului în care este aruncat de către regimul totalitar. Böji este mai mult decît un deţinut politic, colegă de celulă şi de suferinţă cu Lena Constante. Ea se conturează, treptat, ca personaj cu aură de basm – prin rădăcinile nobile, fineţea şi tinereţea ei, Böji încarnează, în literatura carcerală, un timp mitic aparent pierdut. Apariţia unui personaj atît de diferit poate fi cercetată, atît din punct de vedere literar, cît şi prin investigaţie în exteriorul textului, aducînd în faţa cititorului corespondentul palpabil al imaginilor din literatură.
Contextul în care se conturează povestea lui Böji este descris de Lena Constante prin detalii foarte specifice, individualizante: „
. Un prea frumos castel. Un parc imens. Statui albe printre copaci. Un pod mobil peste şanţul cu apă împrejmuitor“, imagine care ulterior se transformă în „camerele golite de toată mobila de odinioară, un cămin de copii înapoiaţi. (…) Parcul – sălbăticit. Împrăştiate prin iarbă, cioburi albe de statui sparte“. Majoritatea castelelor din România au avut, în timpul comunismului, un asemenea destin. Dar e interesant de descoperit realitatea
castel ieri şi astăzi. Căutarea iniţială a castelului şi a personajului a avut o arie copleşitor de largă. Însă, dacă în limba maghiară Böji este numele de alint pentru Erzsébet, iar Lena Constante menţionează faptul că familia lui Böji este mutată la Tîrgu Mureş, acest lucru a limitat considerabil căutarea la castelele din judeţul Mureş şi la arborii genealogici ai familiilor nobiliare care, în perioada anilor ’30-’50, înregistrează naşteri ale fetelor cu numele de Erzsébet. Ulterior, într-un volum de interviuri (Marosi Ildikó,
Pallas-Akadémia,Csíkszereda, 2009), într-o convorbire cu Mihály Teleki din 1986, apare o scurtă istorie a familiei nobile de la castelul Teleki-Gorneşti. În episoadele relatate în volum, Erzsébet Teleki (n. 1938) apare în aceleaşi ipostaze pe care i le atribuie Lena Constante lui Böji. Astăzi, castelul Teleki-Gorneşti este deschis publicului, iar după o asemenea descoperire, n-am putut să nu fac o vizită la castel. Acolo, contele Kalman Teleki, după o scurtă discuţie, a confirmat faptul că sora dumnealui este, într-adevăr, personajul din memoriile Lenei Constante.
După naţionalizare, castelul Teleki-Gorneşti din judeţul Mureş a suferit o serie de mutaţii funcţionale. Însă arhitectura lui îl individualizează prin detalii menţionate şi de Lena Constante – în mijlocul unui parc imens, castelul are la intrare podul peste şanţul (acum) secat. Statuile care au mai rămas au fost reaşezate la locurile lor. În cadrul acestui peisaj iese în evidenţă profilul real al lui „Böji“. Istoria înregistrează povestea schematic: Erzsébet Teleki s-a născut în 1938. După naţionalizarea castelului şi mutarea forţată a familiei, s-a angajat ca dactilografă la o societate locală de construcţii. În 1956, a multiplicat un manifest anticomunist, iar în 15 martie 1957 a fost arestată. A rămas în penitenciarul de la Miercurea Ciuc pînă la amnistia din 1964. Subiectivitatea memoriei vine, însă, în completarea lacunelor: „La patrusprezece ani, Böji a învăţat dactilografia. Lucra de peste trei ani într-o întreprindere de construcţii, cînd, într-o seară, tocmai se pregătea să plece acasă, a intrat în birou un muncitor mai vîrstnic şi a rugat-o să multiplice pentru el un text manuscris. Era un text scurt (…). După cîteva rînduri s-a oprit, apoi a citit tot textul. Nu pricepea bine toate cuvintele, dar îndeajuns pentru a înţelege că era un text periculos. Un manifest contra partidului comunist. I s-a făcut frică (…). Omul a fost arestat un an mai tîrziu, maşina de scris a întreprinderii a fost controlată, Böji a fost arestată şi ea“ (Lena Constante,
.
Nevoia de memorie se manifestă în forme fizice. Începînd de la monument şi pînă la suvenir, memoria se construieşte. Castelul Teleki-Gorneşti a suferit schimbări cu fiecare generaţie. Membrii familiei Teleki, în funcţie de călătoriile făcute în Europa, au adăugat sau au schimbat fiecare cîte un element, în spiritul amprentei proprii. Imaginea castelului care ne interesează în acest caz este imortalizată doar în două coordonate temporale – înainte şi după perioada comunistă –, momente păstrate, direct sau indirect, în paginile Lenei Constante. Ea face legătura dintre nobilitate şi basm, spaţiu sacru, feeric, înainte de regimul comunist. Însă ea nu văzuse castelul în perioada anterioară distrugerii lui sub impactul comunismului. Ea (re)construieşte un spaţiu ficţional ideal şi îi urmăreşte distrugerea doar după eliberare: va vizita castelul împreună cu Böji, descriind imaginea dezolantă rămasă în urma altercaţiei cu istoria.
Astăzi, castelul apare simultan în ambele ipostaze. Grădinile, holurile, sălile mari, printr-un efort al imaginaţiei, pot deveni scene populate de personaje de basm. Pustietatea, pe de altă parte, subliniază nu doar faptul că familia nobiliară şi-a lăsat amprenta asupra epocii: în unele camere, zugrăveala iniţială a fost acoperită cu scene din desene animate, pentru perioada în care castelul a avut rolul de centru de plasament. Istoria, ca şi literatura, se aşază în straturi.
Subiectivitatea memoriei face ca arheologia literară să fie mai dificilă, dar ceea ce rămîne, în final, este locul de memorie atît de necesar istoriei, loc de memorie care, după cum am spus, nu este doar închisoarea. Adevărul se verifică în dovezi fizice. Dacă scopul literaturii memorialistice este unul de mărturie, de completare a istoriei şi a Adevărului colectiv, veridicitatea se verifică în detalii. Castelul nenumit şi personajul Böji din literatura memorialistică a Lenei Constante există. Erzsébet Teleki şi Castelul Teleki din Gorneşti reprezintă, deci, realul din proiecţia fragmentului de basm din interiorul Evadării imposibile.
Anca Chiorean este studentă la masterat la Facultatea de Litere, Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca.