Moartea iminentă a lui Homo economicus

Lumea pare să fie pe punctul de a suferi încă o „mare transformare“, cu schimbări mult mai profunde decît ce anunţă ştirile economice sau geopolitice de primă pagină despre creşterea economică a Asiei sau schimburile de focuri din Orientul Mijlociu. Modificările iminente vor redefini în mod fundamental natura interacţiunilor noastre economice – şi dinamica socială care stă la baza acestora.

Este vorba despre o transformare de calibrul trecerii, petrecute acum 8000 de ani, de la comunităţile de vînători-culegători nomazi la aşezările agricole, trecere care a dus în cele din urmă la dezvoltarea oraşelor. O transformare similară a avut loc în Europa secolului al X-lea, odată cu apariţia ghildelor – asociaţii de muncitori profesionişti care controlau practica meşteşugului lor într-un oraş anume –, fapt care a pregătit calea pentru Revoluţia Industrială.

Caracteristicile particulare ale transformării iminente rămîn neclare. S-ar putea să implice revoluţii în biotehnologie, nanotehnologie şi tehnologie digitală, alături de o revoluţie a reţelelor sociale care va elimina barierele geografice şi culturale. Totuşi, e limpede că, la fel ca în cazul transformărilor precedente, cea de acum va presupune o schimbare fundamentală a totalităţii relaţiilor noastre economice şi a relaţiilor sociale care le susţin.

Teoriile economice cele mai răspîndite oferă o analiză extrem de clară a acestei transformări şi un răspuns aşijderea la nivel de politici. De fiecare dată cînd schimbările tehnologice sau de altă natură le permit oamenilor să fie recompensaţi pentru beneficiile pe care şi le acordă unii celorlalţi (minus costurile), sistemul pieţei bazate pe preţ se poate ajusta. Atunci cînd schimbările creează externalităţi, restructurarea economică e necesară – de pildă, ajustarea taxelor şi subvenţiilor, modificarea reglementărilor sau creşterea drepturilor de proprietate – pentru a contrabalansa beneficiile pe care piaţa nu le poate compensa. Iar atunci cînd schimbările dau naştere unui nivel de inegalitate foarte ridicat, e nevoie de măsuri de redistribuire.

Această abordare se bazează pe presupunerea că, dacă toţi oamenii sînt recompensaţi pe deplin pentru beneficiile nete pe care le acordă celorlalţi, persoanele care îşi urmăresc propriul interes vor fi conduse, „ca de nişte mîini invizibile“, după cum a spus Adam Smith, să acţioneze şi în interesul public. Potrivit acestei viziuni, toţi sîntem Homo economicus: o persoană individualistă, centrată pe sine şi complet raţională.

Însă, aşa cum o demonstrează „marile transformări“ din trecut, această abordare este inadecvată, pentru că neglijează fundamentele sociale ale economiilor de piaţă. În astfel de economii, contractele tind să fie onorate voluntar, şi nu prin insistenţe coercitive. Ceea ce face ca aceste economii să funcţioneze nu e un poliţist care protejează fiecare vitrină din oraş, ci, mai degrabă, încrederea oamenilor, cinstea lor şi consideraţia faţă de onorarea promisiunilor şi respectarea legilor dominante. Acolo unde acest liant social lipseşte – cum se întîmplă în cazul dintre israelieni şi palestinieni – oamenii nu pot exploata toate oportunităţile economice disponibile.

Această legătură este evidentă în semnificaţia socială adîncă a majorităţii tranzacţiilor economice ale unui individ. Atunci cînd oamenii achiziţionează maşini scumpe, haine de designer şi locuinţe opulente, încearcă să obţină de obicei recunoaştere socială. Atunci cînd cuplurile sau prietenii îşi fac cadouri sau pleacă împreună în vacanţă, realizează tranzacţii economice inspirate de afiliere şi grija faţă de celălalt. 

Pe scurt, teoriile economice cele mai răspîndite – şi conceptul de Homo economicus – recunosc doar jumătate din ceea ce ne face umani. Sîntem, fără îndoială, motivaţi de interesul personal. Dar sîntem, în mod fundamental, şi nişte creaturi sociale.

Această omisiune este deosebit de reducţionistă în contextul transformărilor iminente, care vor răsturna fundamentele societăţii contemporane. Într-adevăr, în prezent, în ciuda unei integrări economice fără precedent şi a noilor oportunităţi pentru cooperare, interacţiunile noastre sociale rămîn atomizate.

Problema ţine de percepţia adînc înrădăcinată – şi discutabilă – asupra identităţii. Lumea e împărţită în state-naţiuni, fiecare controlînd multe din instrumentele de politici publice. Adeziunile sociale ale oamenilor sînt, la rîndul lor, divizate de religie, rasă, ocupaţie, gen şi chiar de venituri.

Acolo unde barierele sociale sînt suficient de solide, barierele economice vor apărea cu siguranţă. Acestea variază, de la politici comerciale protecţioniste şi controlarea strictă a imigraţiei crescînde, pînă la războaie religioase şi epurare etnică.

Evident, succesul economic depinde în mod vital de felul în care oamenii îşi privesc afilierile sociale. Una dintre viziuni susţine că identităţile noastre sînt imuabile, impermeabile, generate exogen şi intrinsec opuse una celeilalte. Clasica dihotomie „noi împotriva celorlalţi“ dă naştere la compasiune pentru cei aparţinînd aceluiaşi grup şi la conflicte inevitabile cu cei din afara grupului – o sursă inepuizabilă de conflicte de-a lungul istoriei.

Dar mai există o altă viziune posibilă: fiecare persoană are identităţi multiple, a căror formă e dată de motivaţiile şi circumstanţele personale. Această idee – puternic răspîndită în neuroştiinţe, psihologie, antropologie şi sociologie – implică faptul că un individ are un cuvînt important de spus în crearea propriei sau propriilor sale identităţi.

Asta nu înseamnă că identităţile naţionale şi religioase nu sînt extrem de importante. Mai degrabă, înseamnă că sîntem co-creatorii identităţilor noastre. În loc să alegem identităţi care ne dezbină, făcînd imposibilă atacarea problemelor globale din ce în ce mai numeroase, putem să conturăm nişte identităţi care amplifică sentimentele noastre de compasiune şi responsabilitate morală.

Din ce în ce mai multe dovezi ştiinţifice arată că şi compasiunea, la fel ca oricare altă abilitate, poate fi asimilată şi amplificată prin învăţare şi exerciţiu. Instituţiile educaţionale pot, astfel, să lucreze la dezvoltarea capacităţii studenţilor de a le păsa de ceilalţi, laolaltă cu dezvoltarea abilităţilor lor cognitive.

În sens mai larg, societăţile de pretutindeni ar trebui să fie guvernate de un ţel comun care să transcendă mediile lor diferite de provenienţă. Un punct bun de pornire ar fi rezolvarea problemelor care depăşesc graniţele, cu ajutorul unor strategii care să implice îndeplinirea de sarcini specifice de către diferite grupuri şi ţări, care să ducă la răspîndirea binelui comun. Iniţiativele de tipul workshop-urilor de rezolvare a conflictelor, a comisiilor de reconciliere, a programelor de educaţie multiculturală şi a serviciului civic obligatoriu pentru cei care renunţă la şcoală ar putea, de asemenea, să fie de mare ajutor. 

Viziunea larg răspîndită potrivit căreia oamenii sînt actori economici motivaţi doar de interesele proprii neagă capacitatea noastră înnăscută pentru reciprocitate, dreptate şi responsabilitate morală. Punînd accentul pe afilierile sociale, putem pune bazele unei noi forme de economie, în care vom avea la îndemînă mult mai multe oportunităţi.

Dennis J. Snower este preşedinte al Institutului din Kiel pentru Economie Mondială şi profesor de economie la Universitatea Christian-Albrechts din Kiel. 

©Project Syndicate/Institute for Human Sciences, 2014

www.project-syndicate.org 

traducere de Luiza VASILIU