Bacalaureat, cel mai recent film al lui Cristian Mungiu, recunosc că m-a zguduit. În personajul principal, interpretat de Adrian Titieni, aproape că m-am recunoscut – deși, desigur, e unul masculin. Dar vîrsta, relația cu copilul și cu societatea românească – toate pe fondul unei oarecari echivalări a „prerogativelor“ bărbaților și femeilor – m-au făcut să am o astfel de percepție. Bacalaureat mi s-a părut mai aproape de o  realitate generică, în care ne bălăcim cu toții, vrînd-nevrînd. Iar felul în care o vede Cristian Mungiu mi s‑a părut, iarăși, unul care nu e nici alb, nici negru, ci de un binevenit gri stăpînit. Aparent stăpînit.

Filmul începe într-un orășel de provinicie, undeva prin Ardeal, pe lîngă Cluj, în cadrul cu care sîntem, cu toții, atît de familiari: cel al blocurilor comuniste și al cîinilor vagabonzi. În apartamentul lor standard, de bloc, în care familia Aldea, aparent perfect obișnuită și „normală“, adastă, o piatră sparge geamul sufrageriei. Stăpînul casei, jucat impecabil de Adrian Titieni, încearcă să găsească făptașul, dar nu reușește. După care lucrurile par să intre într-un normal a cărui definiție ne străduim s-o aflăm pe cuprinsul filmului. Dubiul pietrei aruncate planînd, însă, în continuare, asupra întregii atmosfere și făcîndu-ne să ne simțim, într-un anumit registru, ca într-un thriller psihologic.

Asta în ciuda dialogurilor benigne, chiar plate, dintre Romeo Aldea, soția lui, Magda, și fiica lor, Eliza, care urmează să se ducă la liceu pentru ultima dată înainte de bacalaureat. Familia pare să aibă totul planificat: după ce va lua bacalaureatul, Eliza va pleca în Anglia, la una din facultățile la care a fost deja acceptată. Tatăl își duce fiica la această ultimă zi de școală. Dialogurile dintre ei sînt minimaliste, tatăl fiind cel care spune mai multe, fiica rezumîndu-se să-i răspundă aproape monosilabic. Se conturează personajul tatălui ocrotitor, atotputernic, care ține în mîinile lui totul, inclusiv destinul fetei. O singură notă discordantă: mobilul lui sună isteric. Tatăl nu răspunde.

Pe fondul acestui sunet obsesiv, tatăl și fiica consimt, de comun acord, ca acesta s-o lase, de astă dată, nu în fața școlii, ci în fața unui șantier care trebuia traversat pentru a ajunge la școală. Tatăl nu ajunge „la serviciu“, așa cum ne-am imagina, ci într-o altă casă, unde îl așteaptă o femeie. La prima vedere, spectaculoasă: păr lung și roșcat, picioare lungi… De aici încolo, senzația inițială de familie perfectă se cam duce de rîpă, piatra capătă o valoare simbolică.

Calmul aproape obsesiv cu care Adrian Titieni își interpretează personajul se dovedește, de fapt, un butoi mai plin de pulbere decît nervozitatea evidentă a lui Marius din Toată lumea din familia noastră. Din acest moment, personajul e pus în situații din ce în ce mai complicate, care se adună în jurul său precum ițele într-un ghem. Calmul se păstrează, însă, acumulînd, de la conotații senine, unele mai curînd sinistre.

În timp ce se află la femeia aparent fatală, Romeo primește un telefon cu o veste paralizantă: fata lui a fost agresată în drum spre școală, în timp ce traversa șantierul. Incidentul ăsta dă totul peste cap și scoate totul la iveală. Ghemul în care e prins Romeo, de fapt doctorul Aldea (aflăm că era un bun și corect medic local), își împrăștie ițele aproape infinite în toate părțile, generînd nenumărate intrigi și subintrigi, pe care Cristian Mungiu le stăpînește cu măiestrie. Se pune, desigur, problema vinovăției, sau a vinovățiilor, care se poate extinde de la incidentul fetei la întregul mers al societății românești: cît e de vină „sistemul“, cît sîntem noi înșine de vină pentru ce ni se întîmplă, pentru direcția în care mergem? A planurilor de viitor ale fetei, care se dovedesc că nu erau chiar ale ei, ci mai curînd ale tatălui, care ratase, cîndva, el însuși, adaptarea la Occident. A relațiilor bărbat-femeie, în care, în ciuda șabloanelor, nu e niciodată unul singur vinovat. Personajul Magdei, soția lui Romeo, e relevant în acest sens: ea emite continuu judecăți de valoare fără să pună concluziile lor în practică, se plînge doar de pe pozițiile unei false superiorități morale blazate, așteptînd de la bărbat să facă totul.

Spre deosebire de Poziția copilului, aici nu e vorba chiar de acoperirea unei crime, ci doar a unei posibile fraude. Se pune problema mai micii corupții în folosul copilului. Corupție pe care toți par s-o scuze, pînă la un punct, punctul în care se pot folosi de ea. Nici măcar personajele celor implicați în povestea corupției nu sînt unilaterale, acesta e unul din punctele forte ale filmului. Toți sînt și umani, au chiar și aspirațiile lor spre mica spiritualitate.

În această plasă de păianjen în care e prins fără scăpare, ieșirea din căsnicie, împreună cu trecerea, full time, la amantă, nu apare decît ca o rocadă nesemnificativă: din femeia fatală, amanta devine o potențială nouă nevastă, cu aceleași probleme și aceeași previzibilă evoluție.

Din fericire, filmul nu se termină total lipsit de speranță: dacă tatăl cam pică bacalaureatul, noua generație pare să fie capabilă să se salveze.