Există o atmosferă stătută de vară, în care totul e încremenit și nu se întrevede nici o mișcare, nici o speranță. În care vara pare că se prelungește la infinit și că singura soluție pentru a-i face față e să te lași prins în mrejele ei. Cu alte cuvinte, prizonieratul.

De cînd cu aerul condiționat, însă, slavă Domnului, nu mai trebuie să fii expus torturii căldurii înăbușitoare, insuportabile. Îmi aduc aminte de vremurile în care adierea unui ventilator era suprema plăcere. Și-n care conta să evadezi o perioadă din închisoarea apartamentului de bloc, într-o casă bătrînească, precum cea a bunicilor mei, în care chiar era răcoare. Țin minte nopțile acolo, cu geamul deschis, dar cu spaima țînțarilor. Țin minte bîzîitul ucigaș de care mă temeam și pe care voiam să-l eludez ascunzîndu-mă sub plapumă. Dar de care mă scăpa bunicul meu, cu mătura lui cu coadă interminabilă, care, precum sabia lui Lancelot ori bucata de postav a Croitorașului cel viteaz, omora chiar mai mulți de șapte dintr-o lovitură. După bîzîitul țînțarilor urma sforăitul bunicului meu, dar asta-i altă poveste...

Tot la bunicii mei, îmi amintesc cum alergam ca nebuna, cu cei cîțiva copii de pe stradă, non-stop, pînă-n Parcul Tineretului (care era la o aruncătură de băț) și-napoi. Fiecare tufiș și fiecare grămadă de lemne era un semn că acolo-i loc de ascuns. Lumea se compunea din locuri la vedere și cotloane, locuri în care te puteai ascunde și camufla și locuri în care nu puteai. Casa bunicilor mei avea și pivniță, și magazie, și ambele erau așa cum ni le-am imagina: pline de lemne, scînduri, cutii, butoaie. Erau un paradis al cotloanelor, în special pivnița era așa. Te puteai așeza la intersecția dintre doi pereți, puteai să-ți faci un fel de gard de scînduri în față și, gata, erai ascuns. Mai ales că-n pivniță nu prea era lumină. Puteai să intri, ca-n filme, într-un butoi pentru gaz care era momentan gol. Sau, pur și simplu, n-aveai decît să te așezi pe vine, în spatele unui obiect puțin mai înalt, cum ar fi o masă, și să trîntești asupra-ți o cuvertură dintre cele vechi și veșnic păstrate și cîrpite de către bunicul meu.

Cam fragile ascunzători, veți zice. Nu era chiar așa. Au funcționat cu succes de nenumărate ori. Desigur că, la jocurile de „fațea”, mai era și o strategie cam nesimțită și crudă a copiilor: îi puneau să se „pună“ pe cei pe care-i știau mai slabi. Nu știu cum se aranjau lucrurile, dar mereu ajungeau să se „pună“ cam aceiași. Mereu îi „scuipa“ cineva. Căci rareori te găseau... Totul era să nu dai prea mari semne de slăbiciune în grup, ca să nu intri în categoria asta. Era ceva de Împăratul muștelor și în jocurile copilăriei. Făceam parte dintr-o minisocietate și dintr-o ierarhie uneori dificil de dus și, de destule ori, nedreaptă. Era cool cînd se mai rărea grupul și rămîneai să te joci fix cu „fraierii” care se „puneau“. Era o senzație de bucurie și ușurare, de libertate. De atunci m-am prins că e mai plăcut să ai de-a face cu marginalii și cu loser-ii decît cu premianții și conformiștii.

Cînd reveneam în casă, după alergările astea, țin minte gustul apei. Al apei de la robinet, pe care pe atunci nu numai că o beam, dar o făceam cu voluptate. Țin minte paharele incasabile ale bunicii mele, suficient de mari cît să-ți curmi suferința dintr-o înghițitură. Dar insuficiente pentru a-ți satisface plăcerea gustului apei. Cel puțin așa simțeam pe atunci. E gustul verilor de odinioară. Deja dublat uneori, ce-i drept, și de un altul mai de alint, să zicem: cel al sifonului. Apa minerală o beam rar, la restaurant sau cînd plecam în vacanțe. La bunici, sifonul era de bază. Capsulele se încărcau undeva mai sus de colțul străzii. Sifonul era ținut la rece și era o desfătare cînd îl sorbeai. Culmea destrăbălării era cînd îl și combinai cu un sirop făcut în casă, de zmeură sau de pin. Și mai mult de atît, cînd îl cumpărai cu 25 de bani, cred, de la tarabele de pe stradă. Îmi amintesc jindul pentru siropul ăsta cu sifon în timpul filmelor din copilărie. Îmi aduc aminte cum tînjeam să mai găsesc un astfel de chioșc deschis cînd ieșeam de la cinema. Evident că, pe vremea aia, nu exista bufet cu Coca-Cola de un litru și pungă infinită de floricele.

Îmi aduc aminte, din cu totul altă epocă, de vara cînd s-a născut copilul meu. Era o vară a speranței, în care ieșise Convenția Democratică la alegeri, Emil Constantinescu era președinte și era ca o a doua revoluție, dar pașnică. Era un nou început. Nu mai conta că, în Maternitatea Giulești, copilul meu, care se născuse perfect sănătos, făcuse niște bube cu puroi pe o mînă, în urma unui stafilococ luat de acolo, și că a trebuit să facă injecții cu oxicilină din primele zile. Și nici că tocmai atunci în blocul unde locuiam începuse revizia de apă caldă și ținea o lună și jumătate. Era o vară frumoasă și plină de speranță. Exista și un semn bun: pe pragul apartamentului în care ne mutaserăm atunci locuia un maidanez înțelept și trecut prin multe, pe nume Vasile. Dar despre toate astea în articolul următor.