Am două salarii mititele, împreună însumează un salariu mic, ceva mai mult de jumătate din salariul minim din Germania (1.584 de euro, în iunie 2020). Prețurile de la noi sînt cam ca în Germania și în toate țările UE, ba chiar am băgat de seamă că unele produse de la Lidl sînt un pic mai ieftine și parcă de mai bună calitate. Și chiriile locuințelor în orașele mari sînt cam la fel. Ambele salarii remunerează o „muncă” pe care o fac cu plăcere de foarte mulți ani – scris și/sau coordonare editorială. Salariile mititele intră la dată fixă pe card. Din fericire. Au fost momente în trecut cînd nu se întîmpla așa – intrau jumătați de salariu sau sferturi sau... Deși sînt un om chibzuit (dacă nu chiar cam zgîrcit pe alocuri, căci nevoia te învață), nu mai reușeam să-mi împart banii în nici un fel. A existat un an, în plină criză financiară, în care salariul nu mai intra pe card chiar deloc, în anul acela m-am îmbolnăvit de gastrită. De la stres și de la mîncarea proastă. Acum, de bine, de rău, nu mai am astfel de surprize. În lunile de iarnă, unul dintre salariile mititele se duce pe facturi – gaze, energie electrică etc. Tot din fericire, nu plătesc chirie. Celălalt salariu mititel se duce pe mîncare, nimic fancy și aproape 700 de lei se duc pe țigări, asta e, îmi asum viciul. De cînd cu pandemia, rareori mai ies în oraș, însă, în schimb, ca să compensez, mai comand uneori mîncare acasă prin aplicații, nu pot găti chiar tot timpul, nu e meseria mea. Din aceste două salarii mititele nu mi-aș permite niciodată o vacanță și rareori mi-aș permite o pereche de pantofi. Nu fac o tragedie din asta, cred că sînt foarte mulți în situația mea sau chiar mai rău, e adevărat că nu au job-uri creative, dar cine spune că în România job-urile creative trebuie plătitite mai bine decît datul cu mopul? Acum vreo doi ani, am aflat cu stupoare că o femeie de serviciu de la o primărie de sat cîștiga cu cîteva sute de lei mai puțin decît mine... Bravo ei!

Ca să mai compensez cumva cele două salarii și să fac și ceva bani de buzunar pentru mine ca „ființă umană”, pentru cărți, pentru haine, pentru mici călătorii și alte bucurii, pentru o mare la frații noștri bulgari, accept aproape orice colaborare care are legătură cu domeniul meu chiar dacă unele sînt plătite jenant. Într-o vreme, am trăit doar din aceste comisioane, un soi de giumbușlucuri creative, te dai peste cap doar ca să-ți iasă niște bănuți. Am scris la un mod industrial toate tipurile de texte, de la pamflet la scenarii, texte erotice și telenovele. Adică am încercat să fiu freelencer în România. Nu doar că nu m-am îmbogățit din asta, dar cu timpul m-a terminat creativ. De aceea acum, de multe ori, mi-e lehamite de textul de scris, de orice text, chiar și de cele care contează, mi-e lehamite și să răspund la e-mail-uri. Am scris prea mult și fără rost. Maculatură. Acum vreo șase luni am făcut curat în pivniță și am aruncat toate zecile de reviste la care am colaborat de-a lungul timpului, erau mucegăite și pline de praf. Numărul lor m-a copleșit, cred că aș putea să mă îngrop la propriu în toate textele pe care le-am scris... cui i-au folosit? Îmi plus, îmi aminteau și toată umilința – „colaboratorul” era de regulă ultima roată la căruță, pe lîngă că era plătit prost, trebuia să cerșească banii pe care îi cîștigase muncind. Îmi amintesc toate telefoanele disperate pe care le dădeam pe la diferite departamente de marketing și de contabilitate ale unor publicații, televiziuni etc. unde niște tănțici de care depindeau banii mei erau plecate în concediu sau pur și simplu îmi răspundeau sec că poate la începutul lunii următoare. Iar eu nu mai mai aveam nici un ban și scotoceam prin căptușeala hainelor de iarnă, doar voi găsi ceva mărunțiș uitat pentru o cutie de pateu de ficat și cîteva țigări la bucată. De fapt, nu vreau să-mi amintesc aceste lucruri, urîtă tinerețe am mai avut!

În momentul în care situația mea financiară a devenit ceva mai stabilă, adică atunci cînd cele două salarii mititele au început să intre pe card, mi-am promis că nu voi mai accepta chiar orice mizerie. Și totuși continui să accept diferite comisioane creative prost plătite, zicîndu-mi într-o primă fază că nu e mare lucru, sînt în fond cîteva sute de lei pe care îi cîștig, nu-i pierd, că n-o să-mi consume prea mult timp și, totuși, pe măsură ce se apropie deadline-ul, data predării, mă apucă amocul.

Ascult la telefon o fătucă povestindu-mi vioaie și plină de entuziasm despre nu știu ce revistuțe pentru copiii isteți, cu aricei și vulpițe, dacă n-aș vrea să scriu niște textulețe. Particip la „conferințe” pe la Ploiești sau mai știu eu pe unde (așa e proiectul cu bani de la stat, trebuie să sune pompos) pentru adolescenți aduși cu japca de către profesori, înghesuiți în săli de festivități, îmi pregătesc „conferința” cîte o săptămînă, la fața locului îmi dau seama că nu mă ascultă nici unul, așa că o dau pe joculețe creative, măcar să nu fi venit chiar degeaba copiii ăia. Mă sună un amic pentru un filmuleț de animație, bugetul e minuscul, o mie de euro, aș putea oare să încropesc un script? Ar putea să-mi dea și mie o sută. Pot, cum să nu? Ce mare lucru să scriu un script pentru trei minute de animație, îmi bat capul cu asta încă o săptămînă. Semnez contracte de „cedare de drepturi” cu diferite instituții, comisii și comitete, mă filmez cu telefonul și fac lecturi „publice” de una singură în bucătărie, montez cît de cît ca să-mi scot bîlbele, uploadez filmulețe, banii intră după șase luni. Mi se cer CV-uri (nu mai am un CV de peste zece ani!) pentru posibile proiecte AFCN, nu se discută niciodată onorariile, măcar să iasă proiectul! Încropesc prezentări de cărți „finanțate” pentru alte proiecte improbabile care n-o să se mai întîmple niciodată, e timpul meu, e timpul meu, nu mai rezist! Odată am fost atît de fraieră încît am scris o cărticică întreagă pentru copii de vreo 30.000 de semne, ceva despre reciclarea hîrtiei, am găsit o abordare foarte haioasă cu un stejar care se transformă treptat într-o carte, era un call din alea pentru o finanțare de la o fundație ecologică, parcă. Am și acum povestea aia într-un folder, n-a fost plătită și publicată niciodată, habar n-are acel editor de carte cît de tare l-am urît. Pentru timpul meu pierdut!

În ultimii ani, de două ori, am refuzat sau mai degrabă m-am dat la fund. Odată cînd o fostă colegă de liceu cu o ditamai firmă de echipamente de scenă m-a sunat și m-a invitat la o discuție la ea la birou – hai, Adina, că tu scrii frumos, poate îmi scrii și mie niște advertoriale pentru presă, hai că ne înțelegem și la bani! Advertoriale poate să scrie și un student în primul an la jurnalism, era sub demnitatea mea, nu i-am zis nimic fostei colege, n-ar fi înțeles, ar fi înțeles doar că o refuz, că nu vreau să fac „lucrarea”. Că aici e ca la frizer – dacă știi să tunzi bine, poți să tai și un breton, nu-i așa? A doua oară, m-a tot bătut un tip la cap pe Messenger, mă citea în Dilema veche și zicea că-i place cum scriu – dacă n-aș putea să-i scriu niște necrologuri frumoase contra cost? Avea o firmă de pompe funebre la Cluj.

M-am tot întîlnit cu copii prin școli (și acum mă mai întîlnesc ocazional pe Zoom) și trebuie să le vorbesc despre „profesia” de scriitor. Pentru ei, scriitorul e o vedetă, scriitorul român stă alături de J.K. Rowling care a scris Harry Potter, nu fac vreo diferență. Mulți dintre ei au talent la scris și vor ei înșiși să devină scriitori. Ce să le spun? Cum aș putea să-i încurajez? Cum să le explic că în România a fi scriitor nu e o profesie, e un hobby? Cum să-i determin să-și aleagă alte „meserii” mai profitabile? Oare să le spun adevărul? Că scriitorul român moare de foame și face toate rahaturile pe care le-am povestit mai sus ca să supraviețuiască? Sau să-i las mai departe să viseze frumos? Mda, ar mai fi și drepturile de autor din cărțile vîndute, acel 7% din vînzări. La o mie de exemplare vîndute (ceea ce e mult pentru România), poate că-ți plătești o noapte de cazare în stațiunea Sinaia de pe Valea Prahovei și iei și o cină la Cabana Schiorilor. Scriitorul în vacanță, la relaxare. În absența rezidențelor literare, a unor burse de creație, a unor programe coerente ale statului român pentru acești amărîți de scriitori care în imaginația unora sînt niște ratați, niște paraziți ai societății, care oricum stau toată ziua acasă, scriu și freacă menta. În fond, e plăcerea lor.