La zi în cultură

„De la Cancan la Ministerul Culturii. 100 de zile cu Lucian Romaşcanu“, aşa se cheamă ancheta realizată de Răzvan Chiruţă în Suplimentul de cultură nr. 582 de acum două săptămîni, o anchetă-bilanţ a primelor o sută de zile din mandatul celui de-al 24-lea ministru al Culturii de la Revoluţie încoace.

Cîștigător anul acesta la Cannes în cadrul competiției „Quinzaine des réalisateurs“, Un beau soleil intérieur este și cel mai rohmerian film al regizoarei franceze Claire Denis. Tocmai de aceea, premisa este cît se poate de simplă: o femeie pe la cincizeci de ani caută, în van, o iubire deplină, interacționînd cu o sumedenie de bărbați care o dezamăgesc unul după altul.

Popularitatea trioului american The Bad Plus se datorează în bună măsură năzbîtiilor de natura adaptărilor jazz după hit-uri pop-rock.

Construit brechtian, cu o dramaturgie fragmentară care implică naraţiuni teatralizate, documentare prezentată ca atare, pseudo-joc, muzică live şi desene de Lucia Mărneanu (folosite pentru explicitări/comentarii caricaturale), spectacolul este un construct performativ analitic despre un simptom al schimbării lumilor, căci formele de aşa zis cîştig rapid proliferează în perioadele confuze politic şi sînt un indice al sărăciei. Apariţia tot mai multor săli de jocuri de noroc în ultima vreme pare a

Se întîmplă să scriu cîteva propoziții frumoase și apoi să mă gîndesc: „O, futu-i, dă-i înainte cu povestea, chestia asta mă exasperează.“

Această permanentă luptă de eliberare din tiparele impuse l-a făcut apt de a transforma obiectele în metafore materiale. P

Nu sînt clarvăzător și nu cred necondiționat în futurologie, dar nu prevăd încă cincisprezece mii de ani pentru umanitate. Adică nu e sigur că se va autosalva pentru viitorul îndepărtat.

Nina Cassian: Da, mereu alţii ştiu mai bine decît noi ce-o să facem şi ce nu. Eu am adus cu mine la New York cîteva flacoane cu barbiturice. Pentru orice eventua­litate.

„You must think that I’m stupid, / You must think that I’m a fool, / You must think that I’m new to this / But I have ­seen this all before.“ Și așa – sau mai ales așa – sună pop-ul astăzi.

Spectacolul lui Robert Lepage este un tur de forţă performativ, util prin noutate – confruntarea artiştilor, încă novici în folosirea tehnologiei pe scenă, şi a publicului local cu un tip de performativitate care încorporează multimedia la nivel de excelenţă.

Ipoteza traumei şi a unei evoluţii anormale a literaturii române sub comunism, dimpreună cu consecinţele acestor fatalităţi au fost vehiculate la noi mai cu seamă în scrierile lui Eugen Negrici.

Gauguin, ca şi Degas, a preferat fetele tinere. La unul, ca şi la celălalt, toate au paisprezece ani. Atunci, la Paris sau în Tahiti, aceasta era vîrsta maturităţii sexuale. Seducţia pubertăţii e generală. Novalis va fi îndrăgostit de o tînără, frumoasă ca un înger, avînd treisprezece ani şi care se va stinge la cincisprezece ani. Ea pare a fi precursoarea necunoscută a Lolitei lui Nabokov.

Surprinde cam toate trăsăturile tematice şi stilistice ale prozei lui Anatol Moraru: o lume a bărbaţilor, unii mici intelectuali, care intră în tot felul de încurcături cu femei, alcool şi uneori bătăi, păstrînd însă întotdeauna un caracter be-nign şi, mai ales, ilustrînd latura comică a existenţei.

Basistul francez Henri Texier este neobișnuit de retras din propriul album Sky Dancers, ținînd seamă de pedigree-ul și poziția pe care și le-a asigurat în istoria jazz-ului încă din anii ’60, cînd lucra în subordinea trompetei lui Don Cherry.

De ceva vreme, tineri regizori, Carmen Lidia Vidu, Cinty Ionescu sau Bobi Pricop și echipa sa, au început să le îmblînzească și pe scenele românești. Desigur, mai toate spectacolele își permit astăzi proiecții video sau imagini de sinteză.

Ce vrea să fie Festivalul Naţional de Teatru, dincolo de eleganţa discursurilor şi de utilitatea lui? Cui se adresează şi ce mize are? Sînt cîteva întrebări necesare pentru configurarea în viitor a unui eveniment important la nivel local, care ar putea avea însă semnificaţii şi dincolo de graniţele ţării.

581 de romane noi au apărut în acest sezon literar. La cît de mult se scrie, cine mai are timp să citească? – ironiza un comentator situaţia cărţii în Franţa.

Adela Stan, respectată profesoară de limba şi literatura română de la Colegiul Naţional „Mihai Viteazul“ din Turda, le-a recomandat elevilor de clasa a X-a filmul Total Eclipse, care prezintă, printre altele, relaţia dintre scriitorii Paul Verlaine şi Arthur Rimbaud.

Breaking News își desfide titlul și se arată mai curînd ca o expoziție de detalii, de fapte mărunte și drame cotidiene care compun, în fapt, viața noastră. Și tind să cred că ăsta e și marele atu al filmului.

La sfîrșitul lui 2015, cînd regretatul Prince îi înmîna un surprinzător Grammy pentru cel mai bun album al acelui an – spre crunta dezamăgire a unui din cale-afară de tupeist Kanye West, sărit în apărarea onoarei lui Beyoncé –, Beck Hansen trebuie să fi fost în al nouălea cer.

În ultimii ani, Radu Afrim a creat cîteva spectacole care reprezintă viziuni performative asupra unor subiecte legate de viaţa sa, cum ar fi teatrul.

Melciclopedia are toate datele să devină o carte de melcăpătîi în literatura pentru copii şi rafinaţi.

Haosul îmi place, ar fi trebuit să mă nasc în Babilon probabil, într-un mijloc de piață. Cu cît mai mulți, cu atît mai singuri, de fapt.

Jarle Bernhoft s-a apucat la un moment dat de R&B, o direcție care să-l asigure că la el acasă în Norvegia (și, de fapt, cam în toată Scandinavia) nu prea are competiție. În oricare din direcțiile respective sînt semne că un divorț de chitara care l-a însoțit prin toată cariera este iminent. Cu astfel de manevre, o parte din fani sînt întotdeauna sacrificați, însă de la norvegieni nu trebuie să aștepți niciodată loialitate ori constanță.

În contextul globalizării actuale, acasă nu mai este o chestiune de teritorialitate. Acasă devine acel spaţiu şi timp mental, în care mă întîlnesc instinctiv cu mine, în care mă simt eu.

Ne tratează ca și cum am fi din ce în ce mai proști. Mass-media instituțională a devenit din ce în ce mai puțin dispusă să riște cu forme documentare mai libere, mai puțin formatate, care lasă loc spectatorului să gîndească singur.

Majoritatea romanelor lui Jonathan Coe sînt satire, mai mult sau mai puţin politice, plasate în diferite perioade din istoria Marii Britanii: Clubul putregaiurilor se desfăşoară în anii ’70, şi nu e doar despre schimbările culturale produse de clash-ul dintre rock-ul progresiv şi punk, dar şi despre actele de terorism ale separatiştilor irlandezi şi grevele din industrie, Ce hăcuială! ajunge în anii ’80 marcaţi de reformele lui Margaret Thatcher, pentru ca Cercul închis să se ocupe de anii ’90 ş

Adam Kadmon, protagonistul din Holy Wood, furat de B.H. Warner din Cartea Genezei, a fost înghițit de contrarevoluție, transformîndu-se, poate, în Donald Trump.

Bobi Pricop propune un concept de scenografie virtuală: un spaţiu configurat multimedia şi acordat, ca tehnică, la convenţia textului şi, ca simbolistică, la esenţa acestuia. Tehnologia intermediază expresia scenică (şi emoţia) şi este potenţial facilitator de limbaje performative noi.

România poate fi cînd foarte „profi”, cînd cîrpită. Arta independentă nu înseamnă o artă independentă de orice, ci o artă neinstituționalizată. Inițiativele și efortul creativ ale acestui teritoriu artistic trebuie susținute de stat, asigurîndu-i, de pildă, o infrastructură: scene performante, teatre dotate, cinematografe, săli de concert etc.

Thibaudat notează că festivalul atinge apoteoza sa populară cu Ubu la Nancy care traversează orașul de la ora 10 dimineața, triumfă la balconul primăriei și se termină spre miezul nopții la teatrul permanent (în construcție).

Romanele numără în mod curent 600 de pagini, filmele, ca acelea ale lui Béla Tarr, depăşesc cadrul temporal obişnuit, instalaţiile ocupă spaţii vaste, odinioară nicicînd utilizate. La Paris, Le Grand Palais, cu vastele-i cupole transparente, s-a constituit într-un loc privilegiat pentru neaşteptatul succes al ciclului Monumenta care a reunit evenimente „hénaurmes“, cum spunea Alfred Jarry, semnate de artişti ca Anselm Kiefer, Christian Boltanski, soţii Kabakov, Kapoor, toţi partizani ai dilatări

Comeback-ul lui Răzvan Petrescu nu te menajează, este o lucrare deopotrivă rafinată şi dură, de o inventivitate extremă, cu accente autoreferenţiale, dar şi nenumărate tuşe clinice, în aceeaşi dimensiune plină de excese a tragismului şi a comicului, unde graniţele dintre satiră şi parodic, dintre farsă şi absurd, dintre elegie şi parabolă, dintre microrealism şi fantastic sînt la fel de fluide precum frazele sale care duc cu ele referinţe deopotrivă din cultura populară şi din arta (cea mai) îna

„Destinul“, afirmă el, „ca și caracterul, nu poate fi deslușit într-o privire de ansamblu decît prin semne, și nu în sine, deoarece dacă cutare sau cutare trăsătură de caracter, cutare sau cutare înlănțuire a destinului se oferă nemijlocit privirii, semnificația acestor concepte este totuși un ansamblu coerent care nu este «la fața locului» decît în semne, din cauză că se situează dincolo de ceea ce se poate vedea nemijlocit.“

Unora le place jazz-ul, altora le place teatrul, dar aproape tuturor le plac filmele. Cinematografia este, probabil, cea mai populară dintre arte după muzică, deși, conform părerii lui Alex. Leo Șerban, filmul deține supremația peste arte.

Albumul The Optimist e o celebrare a pariului menționat și o continuare conceptuală a materialului cu care trupa pășea în noul mileniu și în formatul muzical actual, acel A Fine Day to Exit (2001) care se remarca deopotrivă prin pesimism și ambiție. Avem, în sfîrșit, albumul pe care Anathema ar fi vrut să-l scoată în 2001, acum cu beneficiul experienței și al lui Lee Douglas.

Desigur, de la moartea lui Warhol încoace, lucrurile s-au radicalizat. Sloganul artistului, „Art is cash“, are astăzi o versiune oarecum nietzscheană: „Art is dead“.

Poți să îți atingi scopul prin minciună și trădare și să devii preot sau poți să refuzi minciuna și trădarea și tot să devii preot, un alt fel de peot. Cei care folosesc minciuna și trădarea pentru a-și atinge țelul nu sînt neapărat mincinoși și trădători non-stop, ci se lasă seduși de gîndul că doar o minciunică și o trădare micuță-micuță, urmate apoi de multe fapte bune, n-ar fi grav.