Viaţa bate filmul, dar filmul bate teatrul?
Unora le place jazz-ul, altora le place teatrul, dar aproape tuturor le plac filmele. Cinematografia este, probabil, cea mai populară dintre arte după muzică, deși, conform părerii lui Alex. Leo Șerban, filmul deține supremația peste arte. Fie că se bazează pe un scenariu original (deci, un text la bază), fie că este ecranizarea unei opere literare, că absoarbe nenumărate influențe culturale sau încearcă să dinamiteze convenții, că este minimalist sau maximalist, calofil sau cultivă o estetică austeră, că face uz din plin de coloană sonoră și muzică sau o respinge în mare măsură ca Dogma 95, filmul a reușit să sintetizeze toate formele de artă și să devină un hibrid popular, care încîntă masele pe întreg mapamondul în versiunea sa de uz comun – cinematografie de divertisment – sau stîrnește delicii unui public select sub forma fratelui emancipat – filmul artistic, de autor sau pur și simplu avînd o miză mai înaltă (sau mai multe, concomitent).
La antipod se află antica, ilustra, uneori vetusta artă dramatică. Teatrul a îndeplinit cu succes funcția pe care filmul urma apoi să o uzurpe în aparență, dar în esența ei a conținut o fibră de sacralitate și mit. După ce Frații Lumière au realizat epocala invenție și primele pelicule au început să fie difuzate, partizanii tradiționalei arte teatrale preconizau funebri dispariția acesteia sub asaltul trivial al cinemaului, chit că, inițial, chiar inventatorii acestuia declarau că filmul nu are nici un viitor. Filmul era văzut ca bastardul rău al teatrului, o artă vizuală inferioară cu mare potențial de popularitate și cu priză la publicul larg. Priză a avut, dar nu s-a dovedit a fi o artă marginală. Controversa iscată a constituit și una dintre temele filmului Restul e tăcere al lui Nae Caranfil, dar nu e nouă în artă. Același tip de reacție l-a întîmpinat din partea conservatorilor și mai discretul aparat de fotografiat căruia i s a reproșat inițial că nu va putea în veci substitui arta plastică în toată splendoarea, expresivitatea și, deseori, ambiguitatea sa. Timpul a demonstrat și în acest caz că vocile refractare de la început s-au înșelat și că temerile negre nu s-au adeverit. Apariția aparatului foto nu a împiedicat pictorii să-și practice arta în continuare, la fel cum cinematograful nu i-a pus pe tușă pe oamenii de teatru, ba cred că aceste forme de artă presupus antagonice s-au sprijinit reciproc, forțînd creatorii acestora la ieșiri din zona de confort (și de plafonare) și explorarea permanentă a unor teritorii noi sau reevaluarea unora vechi.
Îmi amintesc cu un amuzament amar cum și Louis-Ferdinand Céline tuna și fulgera împotriva filmului, pe care îl considera un produs tehnologic submediocru, o non-artă. Între timp, gama de posibilități ale cinematografiei s-a consolidat, iar cea a artei dramatice s-a mai îmbogățit cu teme, forme de expresie noi și dizolvarea structurilor vechi. Filmul și-a creat deja o identitate, o istorie și un panteon. Cea de-a șaptea artă și-a subsumat artele care au precedat-o, a devenit un fenomen global care a influențat în mod decisiv cultura umană, și a devenit (și) un motor financiar colosal, fapt pe care i l-au imputat cîrcotașii. Teatrul, pe de altă parte, are dezavantajul (dezavantaj pînă la un punct) că nu este o artă transportabilă. Acesta se întîmplă aici și acum, chiar dacă, cu ocazia unor festivaluri sau turnee, se mai plimbă prin lume. Dar, ca produs cultural, nu poate fi luat la purtător oriunde ca o carte, un film care încape pe un stick sau un album de muzică, o pictură sau chiar o sculptură.
Deși foarte multă lume pe care o cunosc are, totuși, acces la cel puțin o instituție de teatru (sau la teatru independent, care prevalează în momentul de față, deseori cu succes), fie nu o frecventează, fie preferă să o înlocuiască cu vizionarea unui film. Este și aici discutabilă modalitatea de a vedea un film, întrucît cei mai mulți amatori de film sau cinefili vizionează cele mai multe producții online sau le descarcă de pe torrent-uri. Frecventarea sălilor de cinema (cîte sînt ele, dar asta face deja subiectul unei alte dezbateri) pare a fi apanajul unor consumatori de film de week-end, ocazionali, sau a unor cinefili care, deseori, nu prea sînt încîntați de oferta cinematografelor de mall.
Poate că reticența mai generalizată a oamenilor care vizionează filme de a viziona și spectacole de teatru are motivații mai complexe decît par la prima vedere. Am întîlnit oameni care preferă teatrul filmului, dar cu mult mai puțini decît cei care se situează în tabăra opusă. În genere, amatorii de teatru sînt și cinefili, eventual au o cultură cinematografică net superioară cinefililor rezervați. Mă tem, însă, că este o chestiune pe care nu o pot soluționa. Fiecare categorie va rămîne pînă va decide ea însăși tributară propriilor preferințe, afinități, încăpățînări sau chiar orgolii. Eu sînt un cinefil pasionat cam de pe vremea cînd am început să citesc cu regularitate (7-8 ani) și un iubitor de teatru din adolescența tîrzie. Teatrul m-a atras mai greu fiindcă cel de stat era sufocat pe-atunci de convenționalism, artificialitate și impostură, însă omologul său mai sărac, teatrul independent, m-a cucerit prin viziune, forță de expresie și inedit. Au trecut de-atunci aproape 12 ani. Între timp m-am separat de film pentru o perioadă pe care-acum o consider revoltător de lungă, dar sînt totodată conștient că reîmpăcarea a fost cu atît mai intensă. Cu lectura am păstrat o relație mult mai constantă și o apropiere cumva organică. Dar le iubesc pe fiecare în felul lor și îmi sînt indispensabile. Probabil că ține de natura mea idealistă și exagerat de sentimentală, dar mi-aș dori o formă de artă transcendentă, care să le cuprindă pe toate și să nu semene în mod flagrant cu nici una, o artă sinestezică în care imaginea să se conjuge cu sunetul, mirosul cu intuiția, fulgurația onirică cu speculația intelectuală, formele cu transparențele, conceptele cu reprezentările, o artă care să fie consumată cu ochii închiși, dar care să anime toate simțurile ca o transă caleidoscopică.
Dar pînă atunci îmi place și Ravel și Bergman, și Ionesco și John Coltrane, îl apreciez pe Purcărete și sper să mai văd vreun Ostermeier, sînt fascinat de Lars von Trier și încerc să-l înțeleg pe Lynch, încă îl ador pe Henry Miller în toată logoreea lui contradictorie și rîd emoționat la Chaplin. Și aș putea continua lista asta mult și bine, dar cred că ați prins ideea și v-ați dat seama că arta rămîne pînă la urmă o formă sublimată de viață și tocmai de-asta trebuie iubită în oricare dintre formele ei. Pînă la urmă, să iubești arta înseamnă să te iubești pe tine însuți și, bineînțeles, pe aproapele tău.
Andrei Vornicu este jurnalist cultural.
