Călătorie prin stiluri
● Bernhoft, The Morning Comes, EP, Kikitépe Cassette, 2017.
Jarle Bernhoft s-a apucat la un moment dat de R&B, o direcție care să-l asigure că la el acasă în Norvegia (și, de fapt, cam în toată Scandinavia) nu prea are competiție. Asocierea între scandinavi și genul respectiv e atît de improbabilă, încît Bernhoft, accesorizat cu moțul acela și ochelarii de hipster, părea mai degrabă o parodie în spiritul unor grupuri precum Ylvis. Și totuși gluma s-a dovedit a fi de suprafață – lucrurile au devenit serioase cînd a devenit primul non-american nominalizat la Grammy pentru un album R&B, iar de acolo i s-a dus vestea în toate colțurile lumii.
Istoria artistului e însă semnificativ mai lungă – în anii ’90 și pînă în urmă cu vreo zece ani, cînd începe improbabilul său succes în lumea R&B, Bernhoft a activat în Explicit Lyrics și Span, grupuri punk mai adecvate vîrstei și imaginii sale. La un moment dat însă, ca și cum ar fi pierdut un pariu, a abandonat tot ce făcea atunci și nu s-a mai uitat în urmă – fiecare nou album e o surpriză pentru fani și o confirmare că norvegienii pot cînta orice. Traiectoria sinuoasă a carierei artistului și combinația voce-chitară solo va aduce aminte unora de un alt imprevizibil trubadur nordic, islandezul Mugison, însă Bernhoft e ceva mai bine poziționat pentru muzica de club și mai predispus la a fi luat în serios.
Materialul său cel mai recent, EP-ul The Morning Comes, continuă strategia celui anterior (tot EP) de a testa apele cu experimente țintind spre pop(ularitate), de care însă Bernhoft nu e suficient de sigur încît să riște un album întreg; ăsta e, de altfel, rostul EP-urilor, iar aici avem parte de doar cinci piese depășind cu puțin un sfert de oră. Unele bucăți intră pe teritoriul disco-soul dominat cîndva de Prince, alteori joacă periculos în direcția care de o vreme capătă popularitate sub eticheta „trap“. Toate sînt compoziții serioase pe teme cu miză socială care nu lasă loc bănuielilor că artistul s-ar deda la glume și ironii, însă concizia materialului ne sugerează o oarecare reticență în asumarea a ce ni se propune aici.
Situația se schimbă brusc de la o piesă la alta: piesa de titlu deschide materialul cu funk-pop și cu un optimism de martor al lui Iehova impropriu vremurilor pe care le trăim; „We Have a Dream“ are ceva chitară drept pistă falsă, însă evoluează într-o piesă dansantă de discotecă șaptezecistă; single-ul „Visceral“ revine în vremuri recente cu abuz de sintetizatoare și acel trap ce cucerește insidios cluburile de dans moderne; „You Belong“ se întoarce iar spre trecut, înspre trip-hop-ul anilor ’90; „Little Ghost“ e un postludiu electro-baladesc modern care nu face multe dincolo de funcția de a trage o linie și a pune un punct, evidențiind totuși atenția deosebită care s-a acordat ingineriei sonore a materialului, cu vocea învelită interesant în texturi electronice atent ticluite.
Tot ce se aude aici trebuie înțeles drept o călătorie prin timpuri și stiluri, o aventură la care Bernhoft așteaptă validare din partea ascultătorilor înainte de a explora mai departe pe un posibil album. Așa cum s-a lăsat subit de punk pentru o carieră R&B, nu e deloc imposibil ca lupul să își mai schimbe o dată părul, respectîndu-și năravul. Succintele sale EP-uri ne sugerează cîteva direcții în care personalitățile și albumele viitoare ar putea apuca dacă publicul răspunde cu semnale apreciative. În oricare din direcțiile respective sînt semne că un divorț de chitara care l-a însoțit prin toată cariera este iminent. Cu astfel de manevre, o parte din fani sînt întotdeauna sacrificați, însă de la norvegieni nu trebuie să aștepți niciodată loialitate ori constanță.
