„Artistul nu este doar un business“ – interviu cu Tudor CHIRILĂ

„Muzica noastră poate fi atît de comercială pe cît este – mai mult nu se poate…”

Tudor Chirilă, better now?

Dacă te referi la disc, da. Pentru că sună mai bine decît tot ce am făcut pînă acum cu Vama, dar mai ales pentru că am descoperit un proces, am avut o experiență pe care ne-o doream de mult. Better este prima noastră colaborare cu instituția producătorului muzical, așa cum există ea în Marea Britanie. Am lucrat albumul cu un producător britanic, James Lewis, care a mai lucrat în trecut cu artiști importanți precum Arctic Monkeys, Lykke Li, Duffy, Rudimental. Întreaga experiență a lucrului cu James ne-a ordonat, introducîndu-ne, cum ziceam, într-un proces cu totul nou pentru noi. La sfîrșitul acestui proces nu rămînem doar cu un album nou, dar am dobîndit și un know-how despre cum se face muzica la standarde UK, dar și despre modul în care se organizează o formație; o grămadă de lucruri pe care noi nu le știam sau doar le bănuiam pînă acum.

Better este cîntat integral în limba engleză, este produs de un englez – miza discului este mai degrabă internațională?

Da. Punem puțin în paranteză ceea ce facem noi în România, pentru că noi n-o să ne oprim să facem muzică românească. Acum, ne propunem să cucerim noi teritorii. Eu glumesc în concerte spunînd, uneori: „Bună seara, noi vrem să cucerim Bulgaria”, dar dincolo de glumă, în Bulgaria există o viață muzicală și un segment de public cu standard înalt.

De ce ai simțit nevoia să ieși din spațiul românesc? V-ați epuizat creșterea aici? E ceva ce nu-ți place aici?

Sigur că sînt multe lucruri care nu-mi plac în industria muzicală românească, dar sînt și altele care îmi plac. Deci nu-i vorba despre asta. Noi ne-am dorit întotdeauna să ne lărgim baza de fani și ni se pare că în România am acumulat deja foarte mult. Noi nu putem să ne apropiem prea mult de teritoriul muzicii mainstream de la noi, pentru că nu prea ne potrivim. Muzica noastră poate fi atît de comercială pe cît este – mai mult nu se poate. Așadar, dorindu-ne să ne extindem baza de fani, facem acum acest test: încercăm noi teritorii. Mi se pare că este un test normal, pe care trebuie să-l încerci cînd ai ajuns la un anumit moment în evoluția ta.

Dacă muzica voastră decolează spre Vest, fanii de aici cui rămîn?

Dar noi n-am decolat încă! E adevărat, o să decolăm curînd pentru un scurt turneu. Deși James ne-a zis că nu face cu noi muzică pentru Anglia, ținta fiind spațiul central-european, o mică agenție din Anglia a decis, totuși, să parieze pe noi. Astfel, vom avea în această toamnă trei concerte peste Canalul Mînecii, la Londra, Manchester și Glasgow, alături de o trupă scoțiană, Little Eye. Noi deschidem pentru ei la Glasgow și ei deschid pentru noi la Londra. Așadar, testul nostru va începe în Anglia, chiar dacă nu așa am gîndit. Dar noi vom continua să facem muzică în România. Anul acesta am cîntat în România mai mult decît în alți ani. Noi cîntăm mult în festivaluri și asta presupune o versatilitate accentuată. Ajungi, într-o săptămînă, să cînți într-un club cu o sută de persoane, apoi la Zilele orașului, cu mici și bere, și peste cîteva zile la Untold. Orice artist, cred, vrea să cînte într-un mediu ceva mai coerent, mai stabil, mai predictibil. La noi, va mai dura pînă cînd industria se va șlefui și profesionalismul va domni peste tot, pînă cînd, de pildă, vom avea scene mari peste tot, backstage-ul va fi backstage și întreaga infrastructură necesară unui concert va fi prezentă de fiecare dată. România poate fi cînd foarte „profi”, cînd cîrpită. Și mai e ceva foarte frustrant în România. Cum știi, noi facem un show pe 12 octombrie, la Sala Polivalentă. Pentru un show de anvergura aceasta, orice artist occidental muncește între șase luni și un an și îl prezintă de cel puțin douăzeci de ori. Noi muncim la acest show de mai bine de șase luni, elaborînd concept video, concept scenotehnic, creînd o scenografie, am avut zeci de întîlniri de producție, am făcut și am refăcut bugete, iar tot acest efort e pentru o singură seară. Show-ul nostru se va prezenta doar o dată. Aceeași situație se regăsește și în teatru, în film…

Răspunsul care vine imediat este: asta e piața! Atîta avem, atîta putem.

Nu prea merge răspunsul acesta într-o Europă în care cultura este subvenționată. Asta o poate spune un american, dar în Franța, de pildă, cultura e subvenționată. Acolo există un statut al artistului, există o susținere a artei independente. Arta independentă nu înseamnă o artă independentă de orice, ci o artă neinstituționalizată. Inițiativele și efortul creativ ale acestui teritoriu artistic trebuie susținute de stat, asigurîndu-i, de pildă, o infrastructură: scene performante, teatre dotate, cinematografe, săli de concert etc. Modelul cultural european presupune o susținere a artistului fără a-l obliga să adere la un cadru instituțional. Managerul nostru s-a întors recent de la o conferință internațională unde mai multe state europene pus bazele unei asociații a birourilor de export muzical, iar Comisia Europeană sprijină bugetar, prin programul „Creative Europe“, diverse proiecte ale acestor structuri care există deja în multe țări. Noi, bineînțeles, n-avem. Avem Institutul Cultural Român, dar impresia mea este că acțiunea ICR ajung, mai ales, la românii din străinătate, nu neapărat la publicul țărilor în care operează.  

Ce speri de la acest album? Vrei să intrați în topuri, să obțineți angajamente pentru albume produse de case de discuri străine?

E foarte greu să intri în topuri afară. Asta iese din discuție. Ca să fiu clar, avem doar speranțe, dar n-avem așteptări. Credem că încercarea de a ne extinde baza de fani în două-trei teritorii din Europa Centrală în următorii doi ani este mai realistă. Știm că e dificil pentru că, vrem, nu vrem, pe lîngă noi mai sînt alte 25.000 de trupe care vor același lucru și industria muzicală se alcătuiește într-un sistem de conexiuni care nu este, neapărat, un sistem meritocrat. Multe proiecte se nasc din relațiile managementului tău cu alte structuri de management. În Europa, sistemul muzical e mult mai complex decît la noi: acolo există instituția agentului, instituția casei de discuri, instituția PR-ului, instituția plugger-ului (cel care se ocupă exclusiv de promovarea piesei la radiouri, o interfață între casele de discuri și radiouri), instituția publisher-ului etc. Ele există şi în România, dar într-un stadiu incipient şi dezorganizat. La Better, noi am lucrat în acest sistem, iar încercarea noastră presupune și depistarea acestor oameni din afară, care, dacă vor, o să lucreze mai departe cu noi.

„Am făcut un disc pentru România anului 2025”

Din punct de vedere muzical, Better este diferit? L-ai numi un punct de cotitură în muzica voastră?

Da. Cred că nici muzica noastră românească nu va mai suna ca pînă acum. Adrian Despot ne-a făcut un compliment pe Facebook, spunînd că am făcut un disc pentru România anului 2025. Complimentul ne-a emoționat, mai ales că vine de la el.

În ce sens este Better diferit față de celelalte albume Vama? E mai complex, e mai profund, e mai „tehnologizat”?

E mai bine produs. Englezii ne-au învățat ce înseamnă less is more cu adevărat. Și ne-au învățat să ne cunoaștem mai bine calitățile, să le punem mai bine în valoare. De exemplu, noi îi ceream adesea lui Eugen (Eugen Caminschi, chitaristul formației – n. red.) să cînte într-un anume fel care nu-i era propriu, pentru că aveam noi anumite păreri. După ce ne-a ascultat, James Lewis ne-a zis că avem un chitarist extraordinar și ne-a spus părerea lui despre cum ar trebui să cînte. Ei bine, ceea ce a sugerat James era exact ceea ce noi nu voiam de la Eugen. „Chitarist care cîntă cu slide-ul așa ca Eugen n-am mai văzut de mult timp. Voi trebuie să folosiți chestia asta cît mai mult. El nu e chitarist de riff-uri, el are o ciupeală foarte interesantă, e un chitarist delicat. Or, tocmai această delicatețe a lui trebuie speculată”, ne-a zis producătorul.

Această reevaluare a propriilor voastre calități v-a făcut să și compuneți altfel pentru acest disc?

Noi compuseserăm deja 22 de cîntece pentru acest nou album, dintre care producătorul a ales 12. Interesant este că el a ales cîntece pe care noi nu le vedeam pe acest album și alte vreo șase cîntece pe care noi le vedeam pe disc, el nu le-a văzut. Am fost foarte surprinși, dar am decis să avem încredere în el și să mergem pe mîna lui. Am vrut să nu cădem în meteahna românească în care îl plătești pe unul priceput cu o grămadă de bani, el îți spune ce să faci și apoi tu faci tot cum vrei, că știi mai bine. Noi avem încredere în James Lewis, iar această încredere s-a născut cînd am simțit că el are încredere în noi. Am lucrat cu el o primă piesă, „Memories now”, în urmă cu doi ani. Am mers la Londra și am înregistrat acolo într-un studio prin care mai trecuseră Iron Maiden și Led Zeppelin. Cînd am intrat în studio, toboșarul nostru a fost un pic derutat pentru că instrumentul lui era redus aproape la minimum. „Păi, eu ce mai cînt?” a zis el. Producătorul ne-a spus: „Aș fi putut să fac cu voi un material în care să vă las să cîntați pe instrumentele voastre, cum știți voi, pentru că sînteți instrumentiști foarte buni, dar voi nu aveți nevoie de asta că să intrați în noi teritorii. Voi aveți nevoie de un statement sonor. Propun să ne preocupăm de identitatea sunetului vostru.” Astfel, arătîndu-ne că el are încredere în noi, ne-a făcut să avem și noi încredere în el.

Dacă sunați diferit pe Better, nu vă e teamă că veți stîrni confuzie printre fanii români?

S-a întîmplat. Am simțit o anume reticență, ca un fel de recul al entuziasmului. Mulți ne-au spus că n-ar trebui să cîntăm în engleză, de pildă. Dar în show-urile noastre noi nu am renunțat deloc la piesele mai vechi, cîntăm inclusiv piese din perioada Vama Veche. În concertele noastre din ultimul timp, am băgat în playlist și trei piese în engleză de pe Better. Și, spre surpriza noastră, la piesa „Ghost at war”, al cărei refren este ușor de reținut, publicul cîntă cu noi fără nici o dificultate. Pînă la urmă, concertul live presupune că tu poți prelua în totalitate controlul muzicii tale și al energiei care vine de la fani spre tine. Românii nu au o problemă cu limba engleză, nu cred că există român să nu o rupă pe engleză. Sigur că vor să audă și „Perfect fără tine”, „Vama veche”, „Nu am chef azi”. Dar, așa cum cîntă fără nici o problemă versurile cîntecelor noastre binecunoscute, preiau foarte natural și versurile pieselor în engleză. Pe de altă parte, eu nu cred că trebuie să ții mereu cont de public.

E riscant ce-mi spui. Și încă mai riscant decît să o spui e să o faci…

Vama Veche s-a înființat fără să țină cont de public. La început, cîțiva oameni au mers cu noi și noi am continuat să cîntăm cum am vrut și am avut succes. Eu cred că dorința multor artiști de a fi mereu pe placul publicului a contribuit la stricarea muzicii românești, în sensul că a făcut-o facilă. De exemplu, în privința versurilor. Cînd un artist face muzică anume ca să ajungă la radio și nu face muzica pe care o simte el, atunci compromite cel mai important lucru pe care îl are: creativitatea și plăcerea de a face muzică. Eu pot înțelege că radioul e un business, dar artistul nu trebuie să fie un business. Sau, mai bine zis, nu trebuie să fie doar un business, așa cum este radioul. Trebuie mereu păstrat un raport sănătos între a fi un business și a face ce-ți place. Este foarte greu, dar se poate. Sînt artiști care nu se aud prea mult la radio, precum Vița de Vie sau Byron, care au făcut carieră și continuă să facă muzică fără să facă vreun compromis cu gustul comun al marelui public. Și Vama își asumă acest risc. Avem un cîntec pe disc, „Burning man”, care mie mi se pare potrivit pentru radio. Radiourile românești ne-au spus că da, se potrivește pentru radio, dar nu pentru radiourile de la noi, ci mai degrabă pentru radiourile din Europa Centrală. Și asta ne-a confirmat încă o dată că am făcut o treabă bună cu James, care ne-a spus că va face cu noi muzică pentru aceste teritorii.

„M-a întrebat cineva ce folos trag de pe urma faptului că merg la Festivalul Enescu”

Poate că în lumea pop, acolo unde ești o vedetă, lumea nu știe multe despre legătura ta cu muzica clasică. Te văd la concertele fiecărei ediții a Festivalului „George Enescu” și știu că ești un meloman în cel mai clasic sens al cuvîntului.

Eu am început educația muzicală de foarte de mic, cu tata, care avea o vastă cultură muzicală. Sub îndrumarea lui, am crescut cu muzică clasică. Întîmplător sau nu, sîntem o familie muzicală: tata cînta la pian și la vioară, fratele meu a făcut șapte ani de pian, sora mea vitregă e profesor de pian, fiul ei este liderul cvartetului Ad Libitum de la Iași, eu însumi am făcut trei ani de clarinet. Toate acestea s-au sedimentat în mine și mi-au format gustul muzical.

Cum se leagă, în tine, pasiunea pentru muzica clasică și pasiunea pentru muzica pe care o faci?

La prima vedere, nu se prea leagă. Cînd mergi la Festivalul „George Enescu” și îi asculți pe galacticii muzicii clasice, cum le spun eu, sigur că, întors acasă, ai un moment în care îți zici: „Băi, ce muzică fac eu? Muzica mea e un nimic!” Performanțele interpretative din Festivalul Enescu sînt copleșitoare. Ce face un Vengerov la vioară ține de o dimensiune a muzicii la care nu pot spera. În plus, descopăr și muzică nouă. Anul acesta m-a încîntat concertul pentru vioară de Berg intepretat de Vadim Repin. Pe de altă parte, ascultînd muzică clasică, știu că rămîn în mine niște acorduri sau niște stări din care se vor naște, la un moment dat, propriile mele idei. M-a întrebat cineva ce folos trag de pe urma faptului că merg la Festivalul Enescu. Am avut poftă să-i răspund foarte pragmatic și i-am spus: „Din ce aud aici, îmi vine mie la un moment dat o idee. Nu știu cînd, dar știu sigur că o să-mi vină.” Pe de altă parte, păstrarea unei conexiuni permanente la muzica clasică este, pentru mine, un act de cultură, de educație. Nu-mi pot imagina cum aș fi fără muzica clasică. Pe de altă parte, tot ascultînd muzică clasică, ajungi să-ți dai seama că această muzică ne-a dat tuturor o pîine. În solourile lui Yngwie Malmsteen îl văd, în fundal, pe Bach. În unele riff-uri din „Kashmir”-ul lui Zeppelin simt simfonism romantic. În unele orchestrații epice ale lui Hans Zimmer se aude, parcă, Bruckner.

Cum te simți printre muzicienii pop din România de astăzi cu acest mod de a privi muzica? Nu cred că am auzit pe vreunul să vorbească așa despre muzică.

Te contrazic. Multă lume în muzica pop românească de azi vorbește așa. De pildă, colegul meu de formație de la clape, Gelu Ionescu, este un mare meloman și noi lucrăm adesea comunicînd în referințe clasice. Îi spun „cîntă mai în maniera lui Debussy”, „cîntă ca în preludiile lui Rahmaninov”, iar el înțelege exact ce spun. Dar e adevărat că artiști preocupați de muzică clasică găsești mai degrabă în underground-ul muzicii pop românești decît în mainstream. Marea noastră cultură pop este un pic superficială, business orientated. Poate și de aceea eu nu am prea mulți prieteni în muzică. Prietenii mei vin din publicitate, din lumea teatrului cîțiva, sînt medici, avocați… De altfel, se simte în toată cultura românească de astăzi că artiștii nu funcționează într-un teritoriu cultural, ci într-un arhipelag – fiecare stă pe insula lui. Rar mergem de pe o insulă pe alta și eu, personal, resimt adesea lipsa unui contact mai serios, mai susținut cu ce fac alții. E drept că nici n-am primit vreo ofertă de colaborare mai interesantă de la vreun artist din alt gen decît al meu. Poate că nici eu nu sînt foarte deschis…

Cum treci de momentul în care, după cîte un concert cu muzică de Mozart sau de Bruckner, te întorci acasă și-ți spui că ce faci tu e un nimic? Cum de continui să faci muzica ta?

Trec de acel moment pentru că, pînă la urmă, și lucrul acela pe care îl fac eu, o fi el mic în economia muzicii universale, dar pentru mine este cu adevărat mare și foarte important. Acel moment nu este unul de depresie, ci unul de umilă admirație pentru niște genii componistice și niște interpreți excepționali. Și nu cred că este bine să te anihilezi doar pentru că n-o să ajungi niciodată unde a ajuns Joshua Bell. Nu uit că Bob Dylan, cu o chitară, a reușit să schimbe lumea poate mai mult decît reușesc Bell și Repin. Să nu minimalizăm forța culturii pop! Forța versurilor care sînt proprii culturii pop este formidabilă. În muzica clasică, libretele servesc muzicii și sînt mai degrabă modeste din punct de vedere poetic. În muzica pe care o facem noi, de multe ori muzica servește versurilor. În acest album, Better, am scris versuri în limba engleză și sînt mîndru de cîteva reușite. Chiar și producătorul englez a fost impresionat. M-am ajutat de o grămadă de resurse filologice, de la dicționare de tip Thesaurus la prieteni, vorbitori nativi de engleză, și am reușit versuri foarte bune pentru că, de fapt, am reușit să pun în ele o stare proprie, a mea, la care s-au conectat și colegii mei prin energia pe care o au cuvintele încărcate poetic. Muzica noastră reușește să aibă o putere emoțională extraordinară tocmai pentru că transmite simplu, direct, printr-un melanj de melodie și cuvînt, stări și mesaje extrem de personale, dar în care se recunosc foarte mulți oameni.

„Mi-e foarte teamă și n-aș vrea să răspund la întrebarea asta…”

Urmărindu-ți cariera, constat că fluctuezi de mulți ani între teatru și muzică. Ai episoade în care ești foarte în teatru și muzica e pe planul doi, după cum ai momente în care te arunci în muzică și neglijezi teatrul. Și pare că nu faci nimic ca să tranșezi această fluctuație într-un sens ori în altul. Ai nevoie de acest balans?

Nu neapărat. Cînd ai două meserii, programul te forțează să pendulezi. Această situație mi-a adus mai multă muncă în ambele. Cînd lucrez în teatru, eu trebuie să muncesc de două ori mai mult decît oricare alt actor ca să reamintesc publicului că, de fapt, sînt actor. Și apoi, cînd lansez un album, trebuie să muncesc de două ori mai mult ca orice alt cîntăreț ca să le reamintesc oamenilor că sînt muzician cu o trupă.

Văd bine că mergi cu amîndouă tot mai sus. Eu cred că la un moment dat va trebui să optezi între actorie și muzică, să faci una la nivel de excelență și cealaltă mai mult ca pe un hobby. Nu le vei putea face pe amîndouă la același, foarte înalt nivel. Nu ți-e teamă că vei ajunge la momentul acestei opțiuni?

Mi-e foarte teamă și n-aș vrea să răspund la întrebarea asta în termenii ori una, ori alta. Anul acesta am început să lucrez la spectacolul Coriolan de Shakespeare, în regia lui Ducu Darie și, din păcate, a trebuit să abandonez pentru că repetițiile s-au prelungit mai mult decît prevăzusem. M-am despărțit cu imens regret de o muncă frumoasă și intensă – am lucrat din greu nu doar intelectual, ci și fizic, pentru că actul întîi e foarte solicitant din acest punct vedere. Am lucrat și pe text, pe traducerea lui Horia Gârbea, pentru a-l aduce mai aproape de mine. Am lucrat ore în șir cu textul englez, cu traduceri, cu referințe din Plutarh și așa mai departe. A trebuit să ies din proiect și nu mi-a fost ușor după ce am pus o parte din mine în lucrul la acel spectacol. Regret enorm! Dar muncisem acerb, vreme de doi ani, la albumul Better și nu am putut nici să pun în pericol această muncă. Totuși, sînt foarte bucuros că am cele două spectacole în care joc, Tartuffe la Teatrul de Comedie și Coada la Teatrul Bulandra. Fără nici o îndoială, anul viitor va fi un an al teatrului pentru mine. Am un text de Eric Bogosian intitulat Drinking in America, un text care mă fascinează și pe care vreau neapărat să-l joc. Am și cîțiva regizori cu care îmi doresc mult să lucrez. Lucrînd la proiectul show-ului nostru de la Polivalentă am întîlnit o scenografă extrodinară, Irina Moscu. Ea provine din teatru, a lucrat spectacole cu Radu Afrim și eu am vrut neapărat să facem acest show Vama cu cineva din teatru tocmai pentru că vreau să venim cu ceva diferit în peisajul industriei muzicale de la noi. Am fost foarte impresionat de profesionalismul ei și de calitatea ei artistică. Aș vrea să lucrez ceva și în teatru cu ea.

Talentul tău actoricesc a fost deja consacrat cu un premiu UNITER pentru un rol shakespearian.

Da, am luat un premiu UNITER în 2004 pentru rolul Malvolio în spectacolul A douăsprezecea noapte de Shakespeare, la Teatrul de Comedie. Dar acolo a fost o mică nedreptate pe care aș vrea să o precizez. A fost nedrept că rolul lui Malvolio în acel spectacol a fost socotit ca rol secundar. Premiul a fost pentru cel mai bun rol secundar, or, Malvolio acolo nu era deloc secundar.

Am înțeles. Așadar, talentul tău actoricesc e confirmat. De asemenea, calitățile tale ca frontman într-o trupă sînt, și ele, certificate prin consistentul fanship pe care îl ai. M-a impresionat regretul cu care ai vorbit despre plecarea din producția lui Coriolan și bucuria cu care mi-ai vorbit despre experiența albumului Better. Poate că la tine orice succes dintr-o parte presupune un regret în partea cealaltă. Nu-i ușor să mergi înainte plătind fiecare împlinire cu cîte un regret. Cît o să poți s-o mai duci așa, ca artist?

E prima oară cînd mi se pune întrebarea asta și nu prea vreau să mă gîndesc la ea. Mama îmi spune că asta va fi mereu drama mea, că vreau să fac prea multe lucruri. Zice că asta e firea Gemenilor. Eu mă simt adesea într-un fel de no man’s land pendulînd între meseriile astea. Mulți regizori mă consideră mai degraba cîntăreț și mulți oameni din muzică mă consideră mai degrabă actor. Nu mă deranjează cînd cei din muzică îmi spun că sînt actor, dar mă deranjează foarte mult cînd cei din teatru îmi spun că sînt cîntăreț. Eu știu bine cît am muncit în teatru și am mai multe roluri jucate în teatru decît albume de muzică cîntate. Sigur, nu joc mai mult de două spectacole pe an. Cred că și dacă aș fi doar actor, aș avea grijă să nu joc mai mult de două roluri deodată. Înțeleg că nu mulți actori își permit acest privilegiu, pentru că nu mulți ajung să trăiască confortabil din muzică. Dar, chiar dacă nu aș fi în această situație, aș face altceva ca să pot trăi bine și tot n-aș juca mai mult de două roluri concomitent pentru că nu vreau să mă epuizez jucînd foarte mult și orice. Drama cea mai mare pentru mine ar fi să ajung să nu mai am nici un spectacol în care joc. Hrana pe care eu o iau cînd joc teatru este esențială pentru mine. Sînt dependent de scenă. Deși trebuie să recunosc că mă număr și eu printre acei actori care cred că mai frumoase sînt repetițiile. Lucrul cu László Bocsárdi la Tartuffe, lucrul cu Ducu Darie la Coriolan – cît a fost! – au fost pentru mine mari experiențe din care pur și simplu m-am hrănit.

„Eu îi învăț să înțeleagă ce fac”

Și ca și cum n-ar fi fost suficient cîte aveai de făcut, de trei ani ești în juriul show-ului Vocea României la PRO TV. Într-un interviu spuneai că ți-ai descoperit cu acest show și plăcerea pedagogică. Cum e să-i înveți pe alții să cînte, să fii antrenor de voce?

Eu nu-i învăț neapărat să cînte. Eu îi învăț să înțeleagă ce fac. Vocea României este un loc în care concurenții vin fără să aibă habar ce se întîmplă acolo. Vocea României este un show-mamut în care fiecare vrea altceva. Producția, de pildă, vrea emoție și, firesc, rating. Concurenții vin și ei cu motivații diferite. Unii vor să se facă cunoscuți, alții vor să aibă o experiență tare, alții vor suta de mii de euro. Ei bine, peste toate aceste interese, îl am și eu pe al meu. Eu vreau să creez momente memorabile!

Așa cum a fost momentul Händel de anul trecut?

Exact. Un moment irepetabil. Și mă mai gîndesc mereu la ceva: vreau ca aceste momente să fie și educative, dacă nu e prea lemnos cuvîntul. Dacă acel moment în care Teodora Buciu a cîntat „Lascia ch’io pianga” din opera Rinaldo de Händel a făcut pe cineva să meargă pe YouTube să caute „piesa” și a dat de Cecilia Bartoli și, mai departe, a dat de imaginile din Antichrist de Lars von Trier sau a dat de secvențe din filmul Farinelli sau de vocea lui Philippe Jaroussky, eu sînt foarte împlinit. Acest gen de consecințe ale gesturilor mele mă intereseaza mult și le socotesc un mare cîștig. Nu în ultimul rînd, mi se pare pasionant să însoțești un om pe un timp scurt, să îi insufli unele principii și, pe măsură ce show-ul continuă, să-l vezi cum se schimbă. Sentimentul pe care îl ai văzînd aceste transformări este superb, dar e și foarte periculos, pentru că poți avea iluzii demiurgice, ceea ce este foarte rău. Este absolut special să vezi bucuria concurentului pe care îl antrenezi cînd îi spui că va cînta ceva foarte bine și el nu crede la început și apoi vine să-ți spună că ai avut dreptate. Anul trecut, am sunat-o pe Teodora Buciu și i-am spus: „Eu cred că ai putea cînta piesa asta. Ascult-o mai întîi”. I-am spus „piesa”, nu „aria”, ca să n-o sperii de la început. A replicat imediat: „Cum să cînt eu operă? Niciodată!” Eu am încercat să-i explic că o poate cînta, dar refuzul ei era atît de vehement încît am început să mă gîndesc în sinea mea dacă nu cumva am mers prea departe. Totuși, i-am spus că eu cred că ar putea și că această muzică ar pune-o într-o poziție favorabilă. Simțeam cumva că lumea n-o prea simpatiza și i-am spus că are nevoie de un moment care să o scoată dintr-o anumită percepție. Fată inteligentă, a stat și s-a gîndit, apoi m-a sunat și mi-a zis: „Am simțit că te-ai supărat și aș vrea să încerc.” Am invitat-o pe Irina Baianț, care a ajutat-o să imposteze puțin, și pe terapeutul meu de voce, dna Gabi Duțescu, care are o contribuție foarte mare la cele trei titluri cîștigate de concurenții mei pentru că face minuni cu ei, reparîndu-i foarte bine cînd intervine oboseala vocală. Și Teodora a început să cînte „Lascia ch’io pianga”. A început să-i placă. A început să descopere o altă lume sonoră. Și a cîntat în concurs, realizînd un moment memorabil. Sigur că Teodora Buciu nu e soprană de operă și modul în care a cîntat aria era criticabil din punctul de vedere al unui meloman versat, dar era ca și cum vedeai în vocea ei raze de lumină printre nori, îți dădeai seama că, dacă ar fi avut școala pentru acest gen de canto, putea să fie acolo. A fost o emoție colosală!

Vorbește-mi puțin despre satisfacția de a cîștiga concursul. E o competiție, în cele din urmă, cu un învingător și mulți învinși. Simți vanitatea victoriei?

Satisfacția există și aș minți să spun că nu se simte și puțină vanitate pe-acolo. Orgoliul de a fi pe locul 1 este iluzoriu, totuși. Ce-i aia că ești pe locul 1 cînd s-a dovedit că sînt concurenți care au ieșit pe locul 3 sau 4 și au făcut în muzică mai mult decît cîștigătorul? Locul 1 nu garantează absolut nimic pentru viitor. Pentru mine, mai puternică decît orgoliul de a lua trofeul ca antrenor este bucuria de a fi martorul de aproape al bucuriei concurentului care-l cîștigă. Secundele de dinaintea anunțării cîștigătorului și cele de după nu se compară cu nimic! Mi-amintesc de fiecare dintre concurenții cu care am cîștigat: Tibi Albu, Cristina Balan, Teodora Buciu, cum trăiau secundele de dinaintea anunțului cîștigătorului. Pe scenă mai sînt doar doi concurenți, Bartoș are plicul cu numele cîștigătorului și tot lungește și lungește introducerile prelungind tensiunea. Pe bune, și astăzi dacă mă uit la reluări am emoții… Și apoi Bartoș le rostește numele și nu le vine să creadă și se învîrt ca niște fluturi în jurul lămpii și nu știu ce să facă. Și eu mă las pe spate, în scaun, și-mi spun: „Gata, mi-am făcut treaba. Am ajutat la realizarea unui vis.” Pînă la urmă, copilul acela cîștigă 100.000 de euro! Cu banii ăștia, fiecare dintre ei și-a realizat un vis.

N-ai trăit încă înfrîngerea, pentru că ai cîștigat pe toate trofeele Vocea României de cînd ai intrat în show, dar te-ai gîndit vreodată cum e pentru cel care pierde?

Tough! Vorba cîntecului: The winner takes it all, the loser standing small beside the victory, that’s her destiny. Dar eu cred că cel care iese pe locul 2 nu este deloc un pierzător. Locul 2 rămîne mult în memoria oamenilor, mai ales că vor exista mereu păreri că cel de pe locul 2 merita să cîștige. Pe undeva, există o gratificare pentru locul 2, ca și pentru toți concurenții care ajung în finală, de altfel.

Mulțumesc, Tudor Chirilă.

Și eu îți mulțumesc. 

a consemnat Sever VOINESCU