La zi în cultură

A fi vedetă, în România de azi, este un lucru deopotrivă foarte uşor şi foarte greu. Dacă înţelegi prin vedetă o persoană care intră în atenţia presei – şi, implicit, a societăţii – pentru două-trei săptămîni sau, hai să zicem, două-trei luni e suficient să te „combini“, măcar şi pentru două-trei zile (sau chiar două-trei ore...), cu un fotbalist, o prezentatoare de televiziune sau un puternic al momentului. Să te „lipeşti“, adică, de o vedetă deja constituită. Dacă, din contră, vrei să „faci“ p

„Un om se duce într-o zi la doctor. Viaţa i se pare aspră şi crudă. Spune că se simte singur într-o lume ameninţătoare, unde nu-l mai aşteaptă nimic, decît vagul şi incertul. Doctorul îi spune: «Tratamentul e simplu. Marele clovn, Pagliacci, a venit în oraş. Du-te să-l vezi. Asta ar trebui să te-ajute.» Omul izbucneşte în lacrimi. «Doctore, spune el, eu sînt Pagliacci».“

Minunatul film de animaţie Toy Story 3 începe cu o mare scenă de acţiune care (după cum descoperim ulterior) nu se desfăşoară altundeva decît în mintea unui copil. Personaje – jucăriile lui preferate, pe care imaginaţia copilului le distribuie într-un scenariu delirant: începe ca un western, cu şeriful Woody (un favorit de-al lui, după cum ştim din Toy Story 1 şi 2) încercînd să oprească un tren înaintea unei prăpăstii, dar apoi apare şi cosmonautul Buzz (un alt favorit) şi amîndoi sînt luaţi pr

De fapt, nu presupusa moarte a culturii franceze i-a scos din sărite pe intelectualii francezi de dreapta sau de stînga, cît ideea (implicită) a dispariţiei unui imperiu. Reproşînd scăderea puterii de seducţie a Franţei şi impasul politicilor culturale – subfinanţate, în ciuda eforturilor statului, sufocate de nepotism, încremenite în reţele de promovare învechite, incapabile să furnizeze figuri emblematice, ezitante în ceea ce priveşte inovaţia – Donald Morrison anunţă, de fapt, sfîrşitul unei

Criza economică scoate din criză editurile din Franţa. De la începutul anului au apărut cel puţin zece cărţi despre criză, şi toate s-au vîndut ca pîinea caldă. Oamenii au nevoie de explicaţii la ceea ce e inexplicabil. Fluctuaţiile de la bursă, căderea monedelor naţionale, problemele sistemelor de pensii şi asigurări, scăderea dobînzilor îngrijorează şi mobilizează în acelaşi timp. Lire face un top al vînzărilor.

Între cele două volume de poezii publicate de Domnica Drumea (debutul, Crize, a apărut în 2003) văd mai degrabă deosebiri decît asemănări. Din accentele social-politice şi, în general, din tot ce era odată ostentativ (imagini mizere, metafore agresive), a rămas un discurs biografist simplu, pe alocuri chiar auster, nelipsit de dramatism, dar mai mult patetic (în sensul bun) decît declamativ. Poezia Domnicăi Drumea nu-şi mai propune şi nici nu mai funcţionează ca un mesaj în spaţiul public, ci a

Dacă o fotografie spune mai mult decît o mie de cuvinte, atunci Arles a devenit, zilele acestea, un fel de turn Babel, un soi de centru al tuturor limbilor şi cuvintelor din lume. În fiecare an, la „Rencontres Photographiques d’Arles“ se adună cei mai importanţi artişti vizuali care folosesc drept mediu de referinţă pentru arta lor fotografia.

Proza lui Peixoto e puternică, stranie, are fibră şi articulaţii poetice, poate fascina. Aşa a fost în romanul lui de debut, Nici o privire (tradus la noi anul trecut), aşa e şi în Cimitirul de piane de acum. De astă dată însă, autorul caută să scrie în cheie pronunţat realistă.

La testul PISA din 2006 (la care au fost examinate competenţele din domeniul ştiinţelor exacte ale liceenilor din OECD) aproape jumătate dintre elevii din România nu au depăşit nivelul 1 (din 6). Asta înseamnă că ei „confundă adesea informaţiile ştiinţifice şi amestecă propriile convingeri cu faptele, atunci cînd li se solicită argumente în sprijinul luării unei decizii“ sau nu sînt în stare să înţeleagă ideile principale dintr-un text.

Habar n-am dacă Roland Barthes ar fi fost revoltat de publicarea Jurnalului de doliu – aşa cum ne asigura François Wahl (prietenul şi editorul său de la Seuil) anul trecut, la publicarea celor 330 de fişe postume, traduse acum şi în româneşte la Editura Cartier.

Nu ştiu dacă-n zilele noastre se mai poartă „şedinţele cu părinţii“ la şcoală, dar mie mi-au rămas tare şăgalnic în memorie întîlnirile cu „tovarăşa învăţătoare“ din anii ’80, în clasa-n care învăţa fiică-mea. Mai precis, acea bruscă recopilărire care ne cuprindea pe toţi participanţii, oameni serioşi (unii „cu funcţii de răspundere“, inşi hărtăniţi de viaţă, „fiecare cu necazurile lui“, deja albiţi etc.) odată aşezaţi în bancă.

Aşa cum spuneam în articolul de săptămîna trecută, principala activitate a delegaţilor sosiţi la Erevan, la mijlocul lunii iunie, pentru a lua parte la cel de-al 25-lea Congres Mondial al Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru (AICT/ IATC, conform acronimului francofon sau celui anglofon), a fost, dincolo de alegerea, pentru doi ani, a conducerii organizaţiei, dezbaterea.

Cînd vine vorba de Paraziţii, un lucru este clar: oamenii ăştia sînt, pentru muzica românească post-nouăzecistă, nişte legende. Grupul de hip-hop inventat în 1994 de Cătălin Ştefan Ion (alias Cheloo) a reuşit să rămînă întreg şi integru în debila industrie muzicală din România şi, mai mult, să editeze, pînă la acest proaspăt Tot ce e bun tre să dispară, 11 albume de studio care au contribuit la transformarea acestui gen muzical într-un produs pentru mase, folosindu-se aproape mereu de aceleaşi t

Roman Polanski e un virtuoz al tonului alunecos – acum ameninţător, peste cîteva clipe absurd-comic. Noul lui film, Marioneta, e plin de asemenea modulaţii. Majoritatea depind de cum e construită imaginea şi de cît e lăsată să dureze. Cea mai mare parte a acţiunii se desfăşoară pe insula Martha’s Vineyard, lîngă coasta de nord-est a SUA; acolo se află casa de vacanţă sau de refugiu (arată ca o cazemată de lux) a unui fost prim-ministru britanic pe nume Lang (Pierce Brosnan).

Statisticile arată că Hamburg este al treilea mare oraş muzical al lumii după Londra şi New York: în 2007 s-au înregistrat peste două milioane de spectatori la concertele şi spectacolele de operă din oraş. Cele 60 de muzee (dintre care şapte de stat) au atras, şi ele, cîteva milioane de vizitatori, turişti sau localnici. Chiar dacă nu turismul (cultural) este principala ramură economică în regiune, vizitatorii reprezintă o sursă importantă de venit şi deci de bunăstare. Însă toate acestea

Pe 29 iunie s-au împlinit 110 ani de la moartea lui Saint-Exupéry. Autorul Micului Prinţ, aviator şi scriitor deopotrivă, întrebat în 1939 cum împacă aceste două pasiuni, răspundea astfel: „Pentru mine, să zbor sau să scriu e acelaşi lucru“.

Cu proza lui Mircea Cărtărescu lucrurile n-au stat niciodată simplu. La sfîrşitul anilor ’80, deceniu dominat clar de poezia lui, apărea (cu titlul Visul) volumul de povestiri Nostalgia, probabil cea mai bună carte de proză scurtă din întreaga noastră literatură.

Mai toată lumea face fotografii, însă există doar cîţiva fotografi adevăraţi. Willy Ronis a fost unul dintre ei. Anul acesta ar fi împlinit 100 de ani, dar din toamna trecută developează filmul altei lumi. Timp de 75 de ani a vînat neîncetat imagini, s-a oprit abia la 92 de ani, cînd i s-a părut că nu mai are agilitatea, echilibrul şi precizia gesturilor unui trăgător de elită.

Un singur cîntăreţ pop elveţian ştiu: Stephan Eicher. Am aflat de el într-o prăvălie de discuri din gara Lausanne unde, acum vreo 12 ani, coborîsem dintr-un tren şi aşteptam un altul. I-am ascultat acolo cîteva piese de pe un disc şi mi s-a părut sympa, la fel ca look-ul său gen Aramis (muschetarul) pe care-l afişa pe coperta albumului.

Vă amintiţi, desigur, lunga digresiune despre rîs din Adolescentul lui Dostoievski, încheiată simplu şi îngrijorător: „rîsul e cel mai sigur examen al sufletului omenesc“. Am avut o lungă perioadă – pe cînd n-aveam nevoie de memoria de hîrtie pe care un scriitor latino-american le-o recomandă uitucilor – în care puteam recita cele două pagini dostoievskiene despre rîs.

Ce chestie: dincolo de bunii, (stră)vechii prieteni bucureşteni, sfera amiciţiilor mele substanţiale (deci, atenţie, nu vorbim de lumea simplelor relaţii profesionale) cuprinde exclusiv Transilvania. Mai precis, Sibiu, Cluj, Timişoara.

Asociaţia Internaţională a Criticilor de Teatru (prescurtat, AICT sau IATC, după cum iniţialele provin de la numele franţuzesc sau de la cel englezesc al organizaţiei) este, pentru teoreticienii scenei de pretutindeni, cam ceea ce este pentru practicieni UTE (Uniunea Teatrelor din Europa, de sorginte franceză) – sau ETC (Convenţia Teatrală Europeană, născocită de anglofoni)

Am zis că e important să recenzez albumul lui Serj Tankian în lumina iminentului concert pe care îl va presta în cadrul festivalului sibian Artmania, unul din cele mai respectabile evenimente rock middleground de pe la noi. Sarcina este însă una dificilă, căci nu am nimic bun de zis despre albumul ăsta.

Lansat în 1961, Anul trecut la Marienbad rămîne cel mai celebru film al lui Alain Resnais. E un film care eliberează naraţiunea cinematografică, redefinind-o ca pe un joc în care existenţa legăturilor temporale şi cauzale între secvenţe – condiţie definitorie a oricărei naraţiuni în sensul clasic al termenului – nu e niciodată confirmată, după cum nu e niciodată dezminţită făţiş.

Radioul francez şi-a pierdut simţul umorului. Săptămîna trecută, Stéphane Guillon şi Didier Porte, doi realizatori de emisiuni satirice de la France Inter, şi-au luat rămas bun de la cei aproximativ două milioane de ascultători ai rubricilor satirice.

Incidentul din luna mai, cînd de la Musée d’Art Moderne s-au furat cinci opere de artă (Braque, Léger, Matisse, Modigliani şi Picasso) în valoare de peste o sută de milioane de euro arată clar că instituţiile publice sînt subfinanţate.

Înaintea lui Filip Florian cu Degete mici (2005), Ioana Bradea a reuşit cu romanul ei de debut, Băgău (2004), să aibă o receptare entuziastă la unison, să ia premiul de debut al USR şi să intre pe „lista“ celor mai promiţători tineri scriitori. A doua ei carte de proză s-a lăsat destul de aşteptată, iar fanii primului roman vor avea o mare surpriză. Cele două cărţi ar putea foarte bine să fie semnate cu nume diferite.

Anna Gavalda îşi scrie cărţile ca pe nişte felicitări de Crăciun mai lungi. Poveştile ei sînt cu calde urări şi cu cele mai bune gînduri şi tind, în general, spre împlinirea tuturor dorinţelor.

Wim Wenders (n. 1945), preşedintele Academiei Europene de Film, unul dintre cei mai importanţi regizori europeni, realizatorul celebrelor Paris, Texas (1984), Cerul deasupra Berlinului (1987) sau Buena Vista Social Club (1999), a venit la începutul lunii iunie la TIFF pentru a primi „Premiul pentru întreaga carieră oferit unei personalităţi din cinematografia europeană“.

Pot să înţeleg foarte bine de ce adevăraţii nabokovieni au protestat energic – ca, pe vremuri, „marele V.“ prin reviste – la publicarea romanului neterminat Originalul Laurei. Viitoarea carte – mai degrabă o schiţă alcătuită din 138 de fişe, traduse acum şi în româneşte – ar fi trebuit să fie o poveste de moarte (Dying is fun sună subtitlul) şi amor, în care Laura (Flora, FLaura), o Lolită supravieţuitoare, se mărită cu un psiholog (experimentalist, nu psihanalist!) obez ce se efasează sub ochii

Extazul plimbărilor cu Tania, în care facem infinite presupuneri despre cuplurile care ne ies în cale, cărora le prefirăm specificul profesional, afectiv, etnic, religios, le comentăm vestimentaţia, gesticulaţia, statutul social, jubilaţiile secrete, frustrările, complexele şi iluziile compensatorii – nu este egalat decît de mania contemplativă (un colţ de stîncă sau un Rembrandt, un corb rotindu-se în tăcerea văzduhului, o cascadă vivaldiană, un luminiş de Bach cu Glenn Gould, un detaliu marmor

Începutul verii aduce cu sine, printre multe alte bucurii, şi sfîrşitul anului şcolar. Îmi amintesc, cu oarecare nostalgie, de vremurile cînd importanţa capitală a carnetului de note, a diplomelor, a examenelor (mai exact, a rezultatului lor), a mediilor, a sutimilor şi a altora de acest fel scădea brusc sub adierea atît de îndepărtată, încă, dar atît de insistentă a vacanţei, cu valurile, nisipul şi discotecile ei ori, dimpotrivă, cu brazii, stîncile şi cabanele ei – refugii din calea oricăror

Sîntem în 1986. Ronald Reagan dă liber aviaţiei americane să bombardeze cîteva oraşe libiene, lăsînd în urmă zeci de morţi, ca replică a unui atac cu bombă într-o discotecă din Berlinul de Vest, frecventată de soldaţii americani. În Miami, agenţii FBI se joacă de-a hoţii şi vardiştii cu cîţiva suspecţi de jaf.

La acuzaţia că majoritatea filmelor româneşti ambiţioase seamănă între ele, Răzvan Rădulescu a răspuns odată că această impresie e la fel de adevărată cum e aceea că toţi chinezii ar semăna între ei.

Diferenţele de standard de viaţă dintre China şi Coreea de Nord sînt deja foarte mari. Culmea e însă că la graniţa dintre cele două state nu există nici un fel de garduri.

Cum recenzezi un album nou al lui Tom Waits? Ce se mai poate spune despre Şerban Foarţă? I-am comentat cu entuziasm atîtea cărţi de poezie în ultimii ani, încît am impresia că am spus totul şi, în acelaşi timp, mai nimic. La 68 de ani, omul este mai creativ, are mai multă inspiraţie şi putere de muncă decît oricare poet aflat pe culmile tinereţii.

Vedeta desantului spaniol a fost, fără umbră de îndoială, Ray Loriga, căruia i-a fost lansat al doilea roman tradus în româneşte (de către incomparabilul Florin Galiş), Căzuţi din cer (la Editura Curtea Veche). Cu aerul lui de star rock – şi tatuajele de rigoare, pomenite de toţi ziariştii –, cu felul de a vorbi în acelaşi timp direct şi diplomatic, Loriga e cel mai bun instrument de promovare a propriilor cărţi.

Avem o poveste de gulag, cu toate cele ştiute: înfometarea crîncenă, muncile extenuante, teroarea, tăcerea. Mai avem însă şi o scriitură cu totul personală, puternică şi concentrată, cu cicatrici de vers alb şi cu un soi de fast laconic. Ea e cea care face din acest roman o capodoperă netă.

Festivalul internaţional de teatru de la Sibiu a împlinit 15 ani de existenţă. Gîndit iniţial ca o bursă de spectacole, ca o platformă de promovare a proiectelor culturale şi ca un forum destinat artiştilor europeni, reuniunea anuală de la Sibiu a cîştigat, an de an, în amploare. Bursa de spectacole s-a transformat într-un festival prestigios cu vizibilitate internaţională.

Mai întîi, a trebuit să-i explic fiică-mii (în vizită la Bookfest doar pentru că avea de cumpărat o lungă listă de cărţi nerecomandabile la vîrsta ei) ce-ar trebui să însemne o „masă rotundă“. Adolescenţilor precoce trebuie să le explici scurt, rapid, interesant, pînă să apuce să zică boring.

Lipsit de organ pentru mare şi film, fanatic al muntelui şi teatrului, detestînd dezrădăcinarea şi venerînd rînduiala rurală, am ajuns cu greu să prefer cutreierul sclifosit prin cele străinătăţuri unei suave aţipeli de amiază în fînul de pe Măgura Vîlcii, unei serafice partide de pescuit, vreunei năpraznice coborîri prin Valea Cerbului, unei căţărări făgărăşene, ori unei sfătuiri de taină cu Ioachim, Ştefan şi Matei, cei dintîi mesteceni plantaţi pe dealul casei de la ţară.