La zi în cultură

Care este rostul teatrului – acum şi în viitor? Să se adreseze, cum se zicea pe vremuri, unor mase largi, ori să comunice cu un număr restrîns de privitori? Ce cîştigă şi ce pierde el, într-un caz şi în celălalt?

S-a generalizat o falsă impresie cum că zona underground e zona spiritelor libere, implicit a artei adevărate. Că oricine scoate capul deasupra e suspect de a produce cultură de consum, ori mai rău. Aura asta idilică a zonei underground e relativ uşor de păstrat faţă de cineva care n-are habar ce se întîmplă în genunile alea, faţă de cineva care nu ştie cîte dihănii se agită prin catacombele artei „necomerciale“, pe principii exact la fel de capitaliste ca şi la nivelul, să zicem, al lui Britney

Despre scenariştii şi prozatorii care se pricep la dialoguri se spune adesea că au „ureche bună“. Criticul literar James Wood scria recent că n-ar trebui să se spună aşa. „Ureche bună“: expresia evocă o imagine a scriitorului ca reporter, notîndu-şi în carneţel frînturi de conversaţie pentru a le folosi mai tîrziu.

În 1887, jurnalista americană Nellie Bly se interna, la cerere, în ospiciul Blackwell’s Island. Scopul ei era să afle cum sînt tratate acolo femeile considerate bolnave mintale. Timp de zece zile a constatat pe pielea ei cum sînt maltratate pacientele din acest azil: mîncare proastă, băi cu apă rece, violenţă fizică, izolare, umilinţe. Articolul apărut în New York World a avut ecouri considerabile: la presiunea opiniei publice, autorităţile au alocat un milion de dolari pentru a reforma i

„Filmele româneşti o duc greu acasă. Într-un fel. În timp ce criticii străini ridică în slăvi noile filme româneşti, acasă ele sînt întîmpinate cu sentimente amestecate. Chiar şi Moartea domnului Lăzărescu al lui Cristi Puiu sau 432 al lui Cristian Mungiu au avut partea lor de cîrcoteli, din cele mai greşite motive. Inclusiv din invidie primitivă.“

Anunţată printr-un serial publicat în revista 22, cartea lui Andrei Oişteanu este, de departe, cel mai anticipat studiu din ultimii ani.

Ciudată carte! Nu te-ai aştepta la o proză atît de nostimă şi jucăuşă – şi nebună, în sensul cel mai simpatic al cuvîntului – din partea unui respectabil deţinător de Premiu Nobel pentru literatură. Şi nici la atîta fantezie a discursului într-un roman care pretinde că reconstituie un episod istoric cu acte în regulă.

Există oameni care iubesc cu un abandon de oglindă, în ochii cărora crezi că te regăseşti integral, şi în care te-ai putea pierde dacă n-ai şti că, odată ce ai ieşit din cîmpul lor de „reflectare“, ca să nu zic din cîmpul lor vizual, te uită. Dispari fără să laşi nici o urmă pe suprafaţa lor redevenită virgină, de o puritate absolută, gata să devoreze, cu aceeaşi intensitate halucinantă, următorul Narcis care ar crede că iubirea înseamnă regăsirea propriei imagini şi ar aluneca, fatal, în

Isabelle Huppert e provocatoare, subtilă, severă, tandră, extravagantă, prețioasă, isteață, seducătoare, maternă, tăioasă, glacială, ispititoare etc.

În martie s-a încheiat „sezonul“ Turciei în Franţa, început anul trecut în iulie. Turcia ar fi trebuit să fie ţara invitată la Salon du livre, dar lucrurile s-au complicat spre final: rivalităţile şi temerile s-au combinat în aşa fel încît, la cea de-a treizecea ediţie a tîrgului, n-a mai existat, tout court, ţară invitată.

După 50 de ani de detenţie, literaturii române i se întoarce acasă un roman cu antecedente dramatice şi faimă sulfuroasă: Aşteptînd ceasul de apoi, de Dinu Pillat. Din unghi istorico-literar, evenimentul este pentru Editura Humanitas un vrednic şi surprinzător echivalent al ineditului roman blagian Luntrea lui Caron, publicat în 1990.

Pentru un cronicar, avantajul de a nu vedea un spectacol la premieră constă într-o receptare a respectivului spectacol cumva mai autentică, mai apropiată de viaţa normală a faptului artistic, viaţă care, dacă primeşte „botezul“ în seara cu invitaţii (pluralul de la invitaţie) şi morgă critică, se desfăşoară ulterior în seri obişnuite, cu public obişnuit.

În primăvara lui 1998, bristolezii Massive Attack bifau şi închideau, cu întunecatul Mezzanine, o tripletă de albume de studio care a definit sunetul celei de-a doua jumătăţi a deceniului 10 din secolul trecut.

Fundaţia „Gellu Naum“ a oferit, pe 28 mai, premiul pentru expresie poetică grupului de artişti Cercul Dispărut (Carmen Mavrea, Dan Coridaleu).

În Caravana cinematografică, ecranizarea lui Titus Muntean după nuvela lui Ioan Groşan, un tînăr activist (Dorian Boguţă) soseşte într-un sat izolat din România anului 1959, aducîndu-le sătenilor un film de propagandă. Sau, cu alte cuvinte, nişte „lumină“ cu care să „smulgem din întuneric masele populare“.

Pe la începutul anilor ’80, ministrul francez al culturii, Jacques Lang, a întreprins cîteva demersuri substanţiale pentru a ameliora accesul publicului larg la manifestările culturale. Prin acest program de „democratizare a culturii“ au luat naştere Sărbătoarea Poeziei, Noaptea Muzeelor, apoi Sărbătoarea Muzicii şi, în cele din urmă, Noaptea Galeriilor.

Foreign Policy publică un articol semnat de Susan Glasser şi Peter Baker, despre „gulagul lui Putin“. E vorba de un portret al lui Mihail Hodorkovski, fostul director de la Yukos Oil, cîndva cel mai bogat om din Rusia, astăzi cel mai important prizonier al Rusiei lui Vladimir Putin.

Duminică, 6 iunie 2010, de la ora 11.00, la Sala ATELIER a Teatrului Național București, Vintilă Mihăilescu va susține o conferință cu tema La început a fost cultura?

● Marin Mălaicu-Hondrari, Apropierea. Romanul prinde contur la intersecţia vocilor celor şase personaje, doi bărbaţi şi patru femei, hexagon narativ în centrul căruia se află cîteva poveşti de dragoste pe cît de intense, pe atît de complicate.

În 2008, Paolo Giordano (fizician de formaţie) debuta în literatură cu acest roman melancolic, care avea să înregistreze succese pe toate planurile: premii, vînzări, traduceri, ba chiar şi un proiect de ecranizare.

„În Estul Europei, oamenii încă mai cred că arta poate schimba lumea“ – citatul e aproximativ, iniţial nu m-am gîndit să-l notez, însă eticheta care însoţeşte ciclul de lucrări albaneze de artă în spaţiul public îmi revine obsedant în minte. „Cazul Tirana“ e o secţiune aparte a expoziţiei „Les Promesses du Passé“ deschisă acum o lună şi jumătate la Centrul „G. Pompidou“.

Aproape nu-ţi vine să crezi că există o înregistrare publică, oficială, cu Bacovia recitînd din propriile poeme. Te aştepţi să-i auzi interpretîndu-se pe histrionicii Arghezi şi Barbu sau, dimpotrivă, pe atîţia alţi poeţi solemni, pătrunşi de propria şi nemuritoarea operă, dar nu pe autistul, retrasul Bacovia, cu doar trei ani înainte de a muri.

Cînd mă gîndesc că ani şi ani am fost pur şi simplu măgar cu pictorii, refuzînd în repetate rînduri să le vizitez atelierele, de teamă (sfîntă dobitocie!) să nu deranjez dulcea foială a muzelor, fantasmelor, culorilor, cutiilor, pînzelor şi, mai ales, a nenumăratelor sticloanţe cu varii elixiruri alcoolico-melancolizante, mă cuprinde o ruşine mortală.

Pentru că promisesem, la „săptămînizarea“ rubricii, să mă ocup constant de spectacolele din repertoriul teatral curent, revin acum, după o întrerupere provocată de popasul pe la diferite festivaluri, la comentariul propriu-zis, „activ“. Deşi despre festivaluri va mai veni vorba – fatalitate!

McFerrin practică un jazz de cu totul altă factură decît cel despre care am povestit în ultimele articole. Sînt tentat să-i spun jazz onomatopeic, deşi există cu siguranţă etichete mai academice decît asta. Clipurile pe care le-a filmat de-a lungul carierei descriu mai corect la ce mă refer.

În această versiune realizată de Ridley Scott, Robin Hood (Russell Crowe) nu mai e un simplu opozant, la nivel local, al repartiţiei inechitabile a bunurilor. Aici, Robin se duce direct la regele Ioan Fără de Ţară şi-l obligă să semneze un document – o ciornă pentru Magna Carta din 1215. Dar nici regele nu e adevăratul său duşman. Adevăratul său duşman e cotropitorul francez.

Întotdeauna am fost fascinat de gadgeturile electronice: de regulă mă seduc funcţiile ascunse, dimensiunea ludică a obiectelor utile, culorile contrastante, liniile de forţă care ascund motoraşe puternice şi mecanisme ingenioase. Cum vă explicaţi altfel că primul model de iPhone e inspirat de un radio portabil Braun produs în 1955?

„După ce în Herr Paul ne-am jucat cu fabulosul şi în Cîtă speranţă cu semnele kitsch-ului anilor ’80 (bine, unii au spus că ce-am făcut noi acolo e kitsch de-a binelea, nesimţind ironia noastră, spunînd ceva de genul că neavînd bani de cristale Swarovski, ne-am cumpărat gablonţuri, cînd de fapt noi chiar gablonţurile ni le doream pentru că erau highlight-ul anilor ’80), am mai construit o casă...“

Invitat la Atena, unde gheretele santinelelor de la Parlamentul grec şi totodată european au urme vizibile ale confruntărilor recente, mi-am amintit de profesorul meu de istorie care povestea, deplîngînd atîta futilitate, că la Constantinopol, în timp ce turcii asediau oraşul, teologii cei mai avizaţi dezbăteau sexul îngerilor.

Poetul n-a renunţat, de fapt, niciodată la poezie (dovadă stau chiar volumele sale de proză), s-a întîmplat însă că poezia a renunţat la el odată cu sfîrşitul tinereţii. Vîrsta (36 de ani) este sursa tristeţii scrise cu majusculă, a deznădejdii provocate de „ticăloşita maturitate“ care a făcut să cadă vălul lumii.

Haruki Murakami a avut mai întîi un bar (tip club de jazz) şi nu-i mergea rău deloc; cunoştea lume, fuma şi cîte trei pachete de ţigări pe zi. Apoi i-a venit ideea să scrie un roman.

Clifford Thurlow (n. 1952) este jurnalist şi scriitor britanic, considerat unul dintre cei mai buni scriitori-fantomă pentru succesul cu care a scris sub formă romanescă memoriile unor figuri publice precum Carol White sau Afdera Fonda. Cartea sa din 2005, Totul despre scurtmetraj, tocmai a apărut la Ibu Publishing, în traducerea lui Mihai Fulger.

Povestea e veche: o tînără femeie se mărită cu un bărbat mult mai în vîrstă, iar după moartea lui (cînd moare ea, se strică tiparul) e vînată de familia „neglijată“, de fostele neveste şi iubite intermediare, sau de admiratori, dacă e vorba de vreun personaj faimos.

„De unde vitalitatea asta dementă a ta, optimismul ăsta neghiob?“ mă chestionează amicii, mai ales că toţi mă ştiu de cioranian ireductibil, vrednic atlet al deznădejdii, pentru care cea mai mică fărîmă de progres nu e decît un élan vers le pire.

Aşa cum am mai avut ocazia să remarc înăuntrul acestei rubrici, tema reprezentării scenice a dramaturgiei naţionale este una perenă, eternă, imuabilă, inamovibilă, inatacabilă şi inalienabilă. Nici nu mai este, de fapt, o temă; e o fatalitate.

Inna, fata de pe coperta amintită, este în momentul acesta cel mai de succes produs muzical oferit de România la export, unul care se apropie periculos de ceea ce a reuşit să facă acum nişte ani trio-ul O-Zone.