De pe patul de moarte
Kayo Dot, Coyote, Hydra Head Records, 2010
S-a generalizat o falsă impresie cum că zona underground e zona spiritelor libere, implicit a artei adevărate. Că oricine scoate capul deasupra e suspect de a produce cultură de consum, ori mai rău. Aura asta idilică a zonei underground e relativ uşor de păstrat faţă de cineva care n-are habar ce se întîmplă în genunile alea, faţă de cineva care nu ştie cîte dihănii se agită prin catacombele artei „necomerciale“, pe principii exact la fel de capitaliste ca şi la nivelul, să zicem, al lui Britney Spears. Diferă doar capitalul cu care se lucrează – regulile sînt cam aceleaşi, poate chiar mai urîte, căci adesea lipseşte orice disciplină contractuală, totul se reduce la barter şi mici înţelegeri care, atunci cînd supurează, produc o miasmă la fel de pestilenţială ca un scandal cu Lindsay Lohan, doar că mai puţin mediatizată. Dacă nu mă credeţi, întrebaţi-l pe Toby Driver, care se zbate în agonie artistică de vreo 15 ani, de cînd era la liceu. Are mai multe albume la activ decît toţi concurenţii Eurovision de anul ăsta adunaţi laolaltă şi totuşi n-a reuşit să vîndă, în toată cariera, pe toată planeta, nici cît a vîndut Cleopatra Stratan de cînd a intrat la grădiniţă. Nici nu ştiu dacă are vreo relevanţă ideea cu care am început articolul – Toby Driver activează undeva dedesubtul underground-ului, în zona pînzelor freatice.
Partea cea mai consistentă a carierei sale s-a petrecut în trupa Maudlin of the Well, care pur şi simplu nu avea sens să existe la momentul respectiv (anii ’90) în locul respectiv (SUA), mixul de doom metal şi jazz fiind imposibil de marketat în America vremurilor. Uneori am impresia că Toby Driver face un fel de studii de piaţă pe invers – ce fel de muzică e aşteptată şi dorită cel mai puţin de public? Aia o facem! Unde mai pui că, pînă la un punct, discografia Maudlin of the Well a fost sechestrată de casa de discuri, ceea ce a contribuit la reputaţia de trupă exotică şi intangibilă. Nici măcar pirateria nu era interesată de muzica asta, mi-a luat cinci ani să dau de urma albumelor la vremea lor. Azi e mai uşor, pentru noul proiect al artistului, Kayo Dot, se pot plasa comenzi pe site-ul oficial, dar livrarea poate dura cîteva luni, căci tot Toby Driver se ocupă de împachetare şi expediere. Ca să nu-şi mai piardă vremea cu aspectele astea, a decis să lanseze cel mai recent album Maudlin of the Well la liber, pe propriul site, finanţat integral de donaţiile a cîtorva zeci de fani, deopotrivă producători şi public ţintă (printre ei şi un român, Sergiu Dumitriu – habar n-am cine e, dar îi salut gestul).
Coyote, cel mai recent album produs sub titulatura Kayo Dot, e primul material (al trupei şi al artistului) care se dezice total de muzica metal şi de sound-ul chitarei distorsionate. Au apus vremurile în care muzica artistului părea un puf de păpădie rătăcit prin America, desprins din corola de minuni a metalului experimental scandinav (Opeth şi In the Woods erau influenţele evidente). De la conversia Maudlin-Kayo Dot, muzica lui Toby Driver s-a îndreptat spre zone tot mai viscerale şi incomprehensibile, cu o staţionare temporară în zona drone (muzică digestivă axată pe distorsiuni bass), care a facilitat şi contractul cu casa de discuri Hydra Head, adăpost al unei veritabile şcoli de post-metal american. Prin accentul pus pe instrumente de suflat, Coyote e oportunitatea lui Toby Driver de a fi asimilat în mediile jazz, probabil o nişă mai ospitalieră pentru abordarea eclectică a artistului.
Nu ştiu dacă e vorba de umor sau de o tentativă de a păcăli audienţă, dar albumul se propune drept gotic. Singura legătură cu acest atribut este tema: materialul e construit în jurul versurilor, gîndurilor şi vorbelor de pe patul de moarte al lui Yuko Sueta, artist video care a colaborat strîns cu proiectele recente ale lui Driver (în varianta live). Asemeni lui Timothy Leary, care ţinuse neapărat să moară live, în faţa unui webcam, Yuko Sueta a murit aproximativ în studiourile de înregistrări, după o lungă bătălie cu cancerul. Imaginea de pe copertă ne oferă ultimul ei zîmbet.
Aron Biro este autorul blogului http://aronbiro.blogspot.com
