Ieşirea din recluziune

Ceva mă leagă de Octavian Nemescu, cu mult mai adevărat şi mai durabil decît ar fi putut-o face o întîlnire fără urme în haosul dezmăţat al vieţii. Şi poate că acel ceva e tocmai naivitatea noastră inhibată, nutrită de experienţe nu de puţine ori descumpănitoare în ordinea spiritului, dar şi o generozitate exhibată, fixată pe încrederea în semeni, ceea ce ne împiedică, îndeobşte, să ratăm marile şanse ale inimii. Chiar dacă nu se recunoaşte ca atare, Octavian Nemescu este un romantic în fază cronică, adică un cruciat al restaurării totalitarismului vieţii şi cunoaşterii pe baza recuperării unei dimensiuni mitologice şi a unei cosmologii spiritualizate. Pledoaria sa vizează un nomos esenţial: reconectarea şi reconjugarea binelui, frumosului şi adevărului într-o lume în care cele trei valori suverane au ajuns să trăiască într-un spaţiu non-gravitaţional, incapabil să le strîngă laolaltă. O lume pentru care Octavian Nemescu este, neîndoios, un inadaptabil, inadecvabil şi incoercibil. 

Şi totuşi, desantul său are drept stindard tocmai adaptarea, adecvarea şi coerciţia dimensiunii estetice la una etică. Ce altceva decît categorii morale sînt gravitatea, puritatea ori pateticul? Or, muzica lui Nemescu musteşte de solemnitate şi adîncime, de candoare şi limpezime, de ardoare şi pasiune. Cea mai mare insultă care se poate aduce creaţiei sale este să spui că e doar frumoasă, căci aprecierea aceasta, în izolarea ei critico-estetică de tip modern (ori monden) vizînd zona gusturilor şi a plăcerii, este dacă nu denigratoare, cel puţin total improprie. Compozitorul nu-şi durează muzica pentru plăcerea cuiva. Aceasta nu înseamnă că Octavian Nemescu se leapădă neapărat de frumuseţe, ci aspiră la neizolarea esteticului de rest, adică de tot ce-l face să fie. De altfel, simt că, în sinea lui, Octav nu dă doi bani pe teoria estetică, vană şi futilă speculaţie, cît despre estetism, vorba lui Alexandru Paleologu, e un semn sigur de mitocănie. În compensaţie, cunoaşterea artei, experienţa umană, morală, metafizică sînt la mare preţ. Neputîndu-ne însă sihăstri în pusta esteticului, riscăm să devenim pesimişti. Cum pesimist, pentru un cunoscut de ocazie, pare a fi şi Octavian Nemescu. Nimic mai derutant, căci, în esenţa lui, pesimismul e temeinic aşezat pe retractilitate şi disimulare, ceea ce nu e cazul la un personaj timid, capabil oricînd de eliberări violente (ce amorsează ulterior chemări spre redempţie), iscate din siajul realităţii şi nu al ficţionalităţii. În fond, deprimarea, scepticismul, descurajarea sînt jerbe ale plăsmuirii ca alteritate a obiectivităţii imanente. Or, numai de ficţiune nu poate fi vorba în cazul operei lui Octavian Nemescu, o operă născută şi crescută din înlănţuirea impecabilă de opusuri mereu mai convingătoare, lăsîndu-ne impresia unei mecanici a creaţiei zămislite de duhul unui model a cărui fascinaţie rezidă din preeminenţa originalităţii. Aidoma celui caracterizat de Nietzsche ca fiind original, Octavian Nemescu nu este primul care vede ceva nou, ci vede, ca şi cum ar fi noi, lucrurile vechi şi cunoscute, văzute şi revăzute de toată lumea. Şi totul făcut cu acea discreţie ce aduce o tainică alinare sufletelor conturbate, coborîte pînă în cele mai înfricoşătoare abisuri ale durerii. Cu o gramatică a exprimării alese pe care o întăresc bunele obiceiuri în ordinea unei civilităţi exemplare, Octavian Nemescu respinge a priori ignoranţa, acel principiu fecund al multor calamităţi publice ori private. El ştie că a ignora înseamnă a plînge, iar a cunoaşte înseamnă a geme. Cu toate acestea, e curios să guste mereu din fructele (nicidecum oprite) ce se pîrguie în grădina muzicii savante, ca de altfel şi în livezile vecine. Împrumutînd tonul blîndelor prietenii, care nu are nimic comun cu bătaia apreciativă pe umăr, nici cu tămîierile circumstanţiale, îndrăznesc să mă întreb cum poate fi ocolit un artist arestat în secretele fiinţei lui, ca un înger solitar, superior neintegrat, bîntuit de un complex al naufragierii pe ţărmuri înnegurate şi ameninţat de alaiul tuturor vicisitudinilor ce se manifestă de-a lungul lor?

Cum poţi fi indiferent în prezenţa unui om pentru care educaţia are încă şansa de a face parte din economia vieţii şi a supravieţuirii, o viaţă ce se poate salva numai prin cultura trăită cu autenticitate şi disperare? În Phaidros, Platon afirmă că văzul este singurul simţ care înalţă, cel mai răzbătător, cel mai înrobit imaginii, dar şi cel mai capabil să o depăşească în propria ei idealitate şi să mijlocească, astfel, accesul la idealitatea însăşi. Îl şi văd pe Octav încruntîndu-se la această argumentaţie întru hegemonia civilizaţiei ochiului. Dar îl simt totodată solidar faptului că, într-o vreme cînd spiritul s-a retras din lume în formele lui tradiţional consfinţite, iar fiinţa lui este ameninţată, poate ca niciodată, să dispară, orice efort de a-l vizualiza trebuie susţinut. Poate aşa îmi vor fi iertate şi modestele mele cuvinte despre o personalitate a culturii româneşti care acum, la ceas aniversar, absolvită deci de mult jinduita protecţie, este constrînsă să iasă din sfînta-i recluziune. Îmi doresc din suflet ca, cel puţin în mod deliberat, să nu o fi expus unor riscuri incalculabile ce pot veni atît din exterior cît şi din interior. La urma urmei, oricît ar fi de incredibil, Octavian Nemescu nu e decît un om şi un artist aflat, iată, la şaptezeci de ani. Să ne bucurăm şi să despicăm zarea cu gîndurile noastre eliberate de durere şi împovărate de nădejde.

Imagine: o partitură din Metabizantinirikon de Octavian Nemescu.