La zi în cultură

Dragă dle Cristian Tudor Popescu, Ce fel de critică vă închipuiţi că faceţi atunci cînd îl învinuiţi pe Puiu de neglijenţă pe frontul plauzibilităţii, pe baza tabieturilor de fumător ale protagonistului său? Scrieţi că acesta aprinde o ţigară la începutul filmului, iar pe următoarea o aprinde abia peste vreo oră şi jumătate, deşi între timp „trecuse prin momente de mare tensiune nervoasă“. Ei, şi? Criteriul dvs. de-aici e un clişeu al Psihologiei După Ureche.

Nici că ar fi putut pica mai bine un alt slogan decît „un oraş mai bun, o viaţă mai bună“: o expoziţie-concept, care se concentrează pe dimensiunea umană a tehnologiei acoperă exact zonele de influenţă încă neexploatate ale statelor puternic industrializate. Pentru Partidul Comunist Chinez, acest slogan constituie o platformă de afirmare internaţională. Pentru Guvernul de la Beijing, tema expoziţiei e o şansă de a demonstra că propaganda e acoperită şi de realitate.

Ambiţios ca miză, convenţia narativă grăbeşte povestea, iar motivele se precipită din cauza unei „încărcături“ psihanalitice prea grele şi care bate, poate, în prea multe direcţii. Supraromanul Mariei Manolescu rămîne însă o surpriză şi, pînă acum, cartea provocatoare a anului.

Astăzi obezitatea este mai degrabă semnul sărăciei, uneori al tristeţii, al lipsei de educaţie sau al unui deficit de voinţă. Lupta cu kilogramele în plus este marele război contemporan, în care mai toate bătăliile sînt pierdute. Dacă un „bărbat bine“ îşi mai permite unele rotunjimi, pentru femei talia suplă rămîne o exigenţă absolută, chiar dacă tortura corsetului a fost abandonată.

Nathan Zuckerman, vechiul şi credinciosul personaj al lui Philip Roth, delegat de scriitor (în vreo 10 romane) să insoliteze realitatea prin ficţiuni, s-a instalat, iată, în senectutea sadea. Alter-ego-urile, oricît de fictive ar fi, îmbătrînesc şi ele, carevasăzică. Simptomele bătrîneţii sînt aici răspicate şi plenare.

Ceea ce mi se pare fascinant la Bucureşti este faptul că scena de artă nu este încă foarte dezvoltată. În Berlin – oraşul meu – e aproape plictisitor: ai prea multe spaţii de artă, prea multe galerii, prea multe muzee de artă contemporană.

Poate n-ar strica, pentru aceste zone pline de derapaje, să scrie cineva cu un umor fatal, măcar ca al lui Almodóvar, un cod minimal al bunelor maniere pentru scriitori, critici şi editori aflaţi în căutarea, găsirea şi păstrarea gloriolei.

N-am să aflu niciodată ce-i va fi motivat Monicăi Lovinescu acea convingere pe care mi-a mărturisit-o franc (nu doar mie, fireşte) în toamna lui 1990, cum că „din păcate vor mai trece vreo douăzeci de ani pînă cînd Stînga va accepta nu echivalenţa, dar măcar justeţea comparaţiei dintre nazism şi bolşevism“.

Am scris, în ultimele două săptămîni, numai despre acest eveniment – sau numai despre Shakespeare. O fac şi în numărul de faţă, pentru ultima oară (în acest an!), simţind de pe acum amărăciunea despărţirii.

Primul lucru care mi-a venit în minte ascultînd albumul Ali and Toumani al cuplului Toumani Diabate-Ali Farka Toure a fost o scenă din filmul True Romance, în care unui mafiot sicilian i se relevă faptul că latinii mediteraneeni (şi implicit mafioţii sicilieni) sînt urmaşii africanilor care s-au încrucişat cu femeile din zona Mediteraneană, în timpul numeroaselor invazii şi expediţii istorice prin sudul Europei.

Lipsa de comunicativitate a naraţiunii din Aurora trebuie pusă şi ea în legătură cu aceste idei. Cristi Puiu nu face lucrurile extrem de dificile pentru spectator (la urma urmei, el introduce în film o puşcă – un cîrlig dramaturgic infailibil), dar le face destul de dificile, refuzînd îndelung să-l asiste (şi chiar sabotîndu-l) în efortul de a determina ce roluri joacă în viaţa protagonistului (amantă, soţie, socru, copii) diferiţii cunoscuţi care-i ies în drum.

Protagonista e o tînără scriitoare, Helene Hegemann. E autoarea celui mai mare plagiat din ultimul deceniu. La apariţia romanului (ianuarie 2010), Die Zeit a apreciat „jargonul de futut-borît care se suprapune peste zgomotul de fond al prezentului nostru“ şi l-a situat „undeva între Bonjour, tristesse şi Crazy“.

● Opinia veche (12 mai). Excelent interviul acordat de premierul Moldovei, Vladimir, Anastasiei Condruc. Excelente întrebările copilăreşti (dar deloc nevinovate) ale jurnalistei. Ele sînt centrate pe biografie, dar conţin apropouri fine şi interpelări directe cu privire la operă.

● Stoian G. Bogdan, Chipurile. Spre regretul meu, întîmplarea face că ajung să scriu abia acum despre cel mai bun şi mai original debut în poezie nu doar din 2009, dar din ultimii ani. Îl asemăn debutului în proză al lui Sorin Stoica cu Povestiri cu înjurături.

Academia Română are un „membru atipic“. Analiză matematică, topologie, teoria măsurii şi integralei, lingvistică, informatică teoretică, teorie literară, semiotică – acestea sînt cîteva dintre domeniile şi disciplinele în care Solomon Marcus este recunoscut de comunitatea academică internaţională.

Extimul este opusul intimului, consemnare a lumii (de prin casă, de prin curte, de prin cărţi), dar nu şi a cotlonului de intimitate al privitorului.

Ceea ce i s-a întîmplat lui Michael Jackson echivalează cu o crucificare. Întotdeauna am simţit că omul acesta a avut o structură mesianică. Dacă Dumnezeu ar fi trebuit să îl trimită pe Mesia în vremurile noastre ar fi ales cu siguranţă un pop star..

L-am ascultat zilele trecute, a nu ştiu cîta oară, pe Lucian Raicu citind primele paragrafe ale eseului său despre Bacovia, „Învingătorul“ din Calea de acces. Raicu citeşte, iar soţia sa, Sonia Larian, îl înregistrează cu ajutorul unui casetofon împrumutat de la Sorin Titel, într-o după-amiază prăfoasă din anii ’80.

Vineri 30 aprilie, orele 11, în sala „Mitiţă Constantinescu“ a Băncii Naţionale a României, mă gîndeam la cum arăt şi mă întrebam cum de a ajuns un bufon pîrlit ca mine să facă piruete livreşti printre cele două sute de costume negre ultraelegante. Eram singura arătare în blugi şi cămaşă pe-afară într-un peisaj dominat de ceasuri de aur.

Despre Shakespeare însuşi, mai apoi. Oricît ar fi de frecvent montat (şi este), acest extraordinar autor rămîne inepuizabil, iar intrarea pe teritoriul lui, indiferent că se petrece cu instrumentele cercetătorului, ale creatorului sau ale spectatorului obişnuit, continuă să producă revelaţi.

● Goldfrapp, Head First. Trei lucruri îmi sînt astăzi cît se poate de clare: de aici, de unde stau, se întrevede vara, una care va fi cu certitudine călduroasă, italo-disco-ul – şi, în general, tot ce conţine cuvîntul disco.

Puiu e un adept al cadrului lung, care în viziunea lui îi permite artistului să-şi construiască arta pe capacitatea unică a tehnologiei cinematografice de a ţine un fel de cronică a transformărilor prin care trece lumea, cu toate ale ei, vii sau ne-vii, de la o secundă la alta.

Încă de la inventarea ei, fotografia a provocat numeroase controverse de ordin etic şi juridic. Expoziţia Controverse, justiţie etică şi fotografie prezintă o cazuistică impresionantă cu ajutorul căreia putem retrasa istoria artei fotografice şi a statutului fotografului din 1839 pînă în prezent. Ce e intim şi ce e de interes public? Ce ai voie să fotografiezi şi cui ai voie să arăţi?

O pagină violent de albă spune mai mult despre libertatea presei decît o mie de cuvinte.

Proza m-a salvat de la... sentimentalism“ – spunea Aharon Appelfeld în Povestea unei vieţi, volumul său autobiografic tradus la noi anul trecut (tot la Polirom).

● Nicolae Manolescu, Viaţă şi cărţi. Amintirile unui cititor de cursă lungă. Fiecare moment-cheie din cariera şi biografia intelectuală a criticului are parte de cîte un capitol: excluderea din facultate în 1958, peripeţiile doctoratului, interzicerea antologiei de Poezie română modernă din 1968, primirea postului de preparator (cu susţinerea din umbră a lui Ion Iliescu), suspendarea rubricii în 1977, etc.

Pentru amatorul de înjurat filme româneşti, pe motiv că-s mizerabiliste şi ne fac ţara de rîs în întreaga lume, turcul Özcan Alper ar fi un tînăr regizor (35 de ani) de adoptat: locaţiile de filmare sînt absolut superbe, puse în valoare cu o măiestrie de fotograf

Ideea însăşi de reţea europeană presupune însă o modalitate de a „dirija“ un concert pe multe voci şi cu sincope neaşteptate. Cultura colaborativă a anglo-saxonilor şi a ţărilor nordice este foarte diferită de cea a ţărilor latine.

Dacă vom dori să aflăm, peste 100 de ani, cum se năştea în România sfîrşitului de secol XX şi începutului de secol XXI, Naşterea. Istorii trăite va fi o sursă inestimabilă. Vom putea rememora, cu uşurare, păcălelile „ceasului biologic“, evoluţia scorurilor (primite de mamă şi copil) la naştere, spitalele insalubre, doctorii impostori şi şperţari.

Chiar dacă înţeleg şi accept multele rezerve ale specialiştilor faţă de istoria orală, am fost şi am rămas un mare consumator în domeniu.

Cu un geamantan de muzicieni importanţi adunat în cele peste trei decenii de funcţionare, Sibiu Jazz Festival, grizonat, dar deloc obosit, ne-a pregătit şi pentru ediţia din acest an un meniu variat şi plin de jazzfetamine.

La prima vedere, ideea lui Emil Boroghină, directorul festivalului craiovean şi al Fundaţiei Shakespeare pe care festivalul se sprijină (în echilibru foarte fragil) ca structură organizatorică, este în acelaşi timp originală şi riscantă.

● Nik Bärtsch’s Ronin, Holon. Artistul îşi cataloghează muzica drept zen funk sau ritual groove. Prima ar fi o etichetă potrivită pentru ce se aude pe album. A doua ar fi mai aproape de varianta live.

● Panglica albă / Das weisse Band (Germania, 2009), de Michael Haneke. Cu puţin înainte de izbucnirea Primului Război Mondial, pacea unui sat german e tulburată de o serie de evenimente violente. Doctorul se accidentează atunci cînd cineva întinde un fir de sîrmă în drumul calului său. O săteancă moare într-un accident de muncă.

Aici intervine, evident, Ostermeier, care (cel puţin) în această privinţă se înţelege perfect cu dramaturgul: susţinător înfocat al misiunii sociale a teatrului, artist angajat, om al acţiunii (şi nu al sloganelor), director al poate celui mai militant şi creativ teatru din Germania, Ostermeier preia din Hamlet-ul shakespearian esenţialul.

Ce face ca un roman să „se încadreze“ într-un deceniu, şi nu în altul?

Cu acest volum de povestiri, recunosc, mi-am mai dat o şansă. N-a fost să fie. De data aceasta, Doina Ruşti este doar epigonul lui Mircea Eliade (de altfel, a scris şi un dicţionar de simboluri din opera istoricului religiilor), dar felul în care îi copiază literatura fantastică este lamentabil.

În 2004, cînd a publicat această carte, Éric Fottorino nu era încă directorul cotidianului Le Monde.

Cîndva demult, înainte de liceu, muzica celor de la ABBA mi-a fost dată drept exemplu pentru a înţelege mai uşor diferenţele între apolinic şi dionisiac. Nu mai ţin minte cine se afla la capătul celălalt al comparaţiei, dar din vremea aceea am rămas cu impresia că apolinicii sînt un soi de fiinţe limfatice care trec prin viaţă cu un zîmbet tîmp pe buze, fără a se lăsa atinşi ori mistuiţi de vreo pasiune ardentă.

La noi, închisorile nu sînt pensioane, dar nici ocnă grea. Acolo ei învaţă cîte ceva, condiţiile nu sînt nici pe departe nemaipomenite, nici mîncarea nu e, iar tratamentul care li se aplică nu e de cea mai bună factură.