Chinapolis
Aşa cum Olimpiada din 2008 a adus în lumina reflectoarelor capitala Chinei, Beijing, Expoziţia Universală 2010 va arăta lumii întregi oraşul Shanghai. E centrul economic al ţării, principala metropolă, unul dintre polii civilizaţiei chineze, o zonă populată de 20 de milioane de locuitori. De la deschiderea expoziţiei, pe 1 mai, oraşul a devenit principala vitrină a Chinei spre lume şi prima platformă de dialog economic şi intercultural la nivel mondial.
Dacă Guvernul chinez nu a avut un rol decisiv în desemnarea oraşului Shanghai drept gazdă a Expoziţiei Universale din acest an (hotărîrea e luată de un Birou Internaţional de Organizare, cu mulţi ani înainte de debutul fiecărei ediţii), alegerea sloganului a fost, cu siguranţă, opţiunea chinezilor. Şi nici că ar fi putut pica mai bine un alt slogan decît „un oraş mai bun, o viaţă mai bună“: într-un moment în care avansul tehnologic şi producţia (în masă) de bunuri au ajuns să sufoce planeta, într-o perioadă de criză economică, într-o epocă în care dezvoltarea a ajuns într-un punct critic, o expoziţie-concept, care se concentrează pe dimensiunea umană a tehnologiei acoperă exact zonele de influenţă încă neexploatate ale statelor puternic industrializate. Pentru Partidul Comunist Chinez, acest slogan constituie o platformă de afirmare internaţională. Pentru Guvernul de la Beijing, tema expoziţiei e o şansă de a demonstra că propaganda e acoperită şi de realitate.
Deocamdată, impresiile sînt contradictorii. Pe de o parte, există cel puţin un motiv să credem că angajamentul Chinei pentru oraşe (şi viaţă) mai bune are şi o continuitate în practică. Cel mai mare poluator al lumii e, în acelaşi timp, şi campion în ceea ce priveşte tehnologiile (şi, mai nou, politicile) de mediu: aici se fabrică cele mai performante automobile electrice şi hibride, cele mai puternice (şi ecologice) baterii, aici s-au impus primele reglementări care încurajează achiziţionarea de către consumatorii casnici a aparatelor electrice economice, iar instituţiile publice sînt obligate prin lege să achiziţioneze maşini ecologice, cu motoare hibride. E o promisiune că oraşele de mîine vor fi mai verzi, mai umane, mai bune...
Pe de altă parte, urbanizarea rapidă şi modernizarea forţată (acum douăzeci de ani, ţara era în proporţie de 60% rurală, acum raportul s-a inversat) au şi aspecte negative. Priveliştile din Shanghai transmise de televiziuni seamănă izbitor cu unele cadre dintr-un film-cult produs în 1927 (în vremea Republicii de la Weimar) de regizorul expresionist Fritz Lang. Metropolis prezenta imagini dintr-un oraş imaginar (viziunea era futuristă), divizat pe verticală: pe de o parte, zgîrie-nori ameţitor de înalţi, autostrăzi suspendate, poduri aeriene şi, pe de altă parte, adîncuri întunecate, înghesuite, macabre. În distopia lui Lang există două clase sociale: cea a planificatorilor (conducătorilor) şi cea a muncitorilor. În timp ce conducătorii din oraşul de sus respiră un aer pur şi trăiesc într-o lume luxuriantă, cei de jos vegetează, alimentînd şi întreţinînd maşinării monstruoase. Viaţa celor de sus e susţinută de consumul de energie şi sacrificiile umane de jos. Avansul economic incontestabil al Chinei de azi, coordonat „de sus“ şi de pe urma căruia profită deocamdată doar foarte puţini chinezi este rezultatul unor enorme sacrificii...
Faptul că filmul lui Lang (pierdut pentru o vreme) a fost redescoperit şi remasterizat exact în momentul inaugurării expoziţiei e doar o coincidenţă. Însă chiar şi aşa e imposibil să nu faci paralele între Metropolis şi Shanghai, între oraşul imaginat de Fritz Lang şi China de azi. Pentru că marile metropole ale Chinei seamănă izbitor cu oraşul imaginar Metropolis, iar raporturile dintre clasa conducătorilor şi clasa muncitorilor sînt construite, parcă, pe acelaşi calapod. Comparaţia e valabilă şi la nivel macro-mondial: izolată de Occident (din cauza regimului comunist), China e un fel de lume din adîncuri, în comparaţie cu Occidentul (considerat) civilizat. Noi, „civilizaţii“, nu vrem să ştim ce se întîmplă acolo, dar profităm de incredibila capacitate de producţie. Nu ne interesează în ce condiţii sînt construite acolo bunurile pe care le folosim zilnic (telefoane mobile, computere etc.), dar ne bucurăm că le primim ieftin. China a devenit un fel de mare uzină a lumii civilizate, o zonă pe care o exploatăm şi o dispreţuim în acelaşi timp. Un miliard şi jumătate de muncitori construiesc nevăzuţi, neauziţi, pentru noi. Arhitectura relaţiilor mondiale se aseamănă, în această privinţă, cu Metropolis.
Sursa prime imagini, aici.
