La zi în cultură

Cam tot ce zboară se mănîncă.

Dau tot mai des, în ultima vreme, de cuvîntul mobbing – în articole de ziar, în volume recent achiziţionate de biblioteca Institutului Francez din Bucureşti, sau pe Internet, unde, zilele trecute, mobbing-ul se afla printre „chestiunile zilei“ pe yahoo.es.

Chiar dacă acum au explodat argoul crîncen, debusolarea narcomaniacală, existenţa ca vomă, provocare gratuită şi violenţă scatofilă – pe scurt: teatrul văzut cu mintea-n chiloţi a generaţiei naşpa – multe piese au echilibru afectiv şi ingeniozitate situaţională, o ritmică bine susţinută, cu mize morale deloc minimalizate sau persiflate.

Ce ar mai fi de spus despre Gala Premiilor UNITER 2010? Că farmecul amfitrionului Ion Caramitru a depăşit vestimentaţia sa „nonconformistă“ (unde e smochingul de-anţărţ?), că momentul comemorării artiştilor dispăruţi era mai bine plasat altădată, la început (durerea îi uneşte pe oameni), că „momentele artistice“ au avut calitate, dar nu şi strălucire, că, în sfîrşit, clipurile tv au fost, parcă, mai îngrijite.

● Caribou, Swim, City Slang, 2010.  Daniel Victor Snaith e un tip cu pedigree. Doctor în matematici al The Imperial College of Science, Technology and Medicine din Londra, venit dintr-o familie de matematicieni faimoşi, muzicianul canadian relocat în Londra tulbura apele scenei de muzică electronică în 2000, sub numele Manitoba.

Cît de mult vă deranjează că muzica voastră e piratată? Oigăn: Tinde spre minus infinit, adică deloc.

● Sete / Bakjwi (Coreea de Sud, 2009), de Park Chan-wook. O maşină oprită într-o pustietate, în apropierea mării, chiar înainte de răsărit. Pasageri – un el şi o ea, amîndoi vampiri. Vor muri dacă nu-şi găsesc un adăpost întunecos pînă se iveşte soarele.

Semnificative, în schimb, sînt notele reflexive încărcate de autocritică: „Mă plictiseşte fiecare frază pe care am scris-o“; Blaubart e „o glumă“; scriitorul se confruntă cu „o scîrbă aproape insurmontabilă faţă de maşina de scris“; scutură propoziţiile „cum ai scutura un ceas defect“.

„Pe vremuri puteai citi, prin latrine, graffiti ce exprimau întreaga mizerie sexuală a lumii. Nu-i nevoie de cine ştie ce sociologie aplicată, pentru a sesiza cam prin ce chinuri trece sufletul cuiva în clipa în care se lasă pradă nevoilor sfincterului: te goleşti, îţi dai drumul, împroşti, cu toată fiinţa, miasme animalice, şi-ţi gravezi cugetările în poleiala unei uşi de lemn..."

● Florin Manolescu, Mentaliştii. Alte nouă povestiri incredibile, Editura Cartea Românească, 2009.  Cronologia istorică se respectă, şi următoarea povestire se petrece în plin comunism românesc cînd un mecanic transformă un Volkswagen „broscuţă“ într-o „Maşină a timpului“. Caporalul Scurtu (un personaj abia menţionat în „Mentaliştii“) devine eroul penultimei povestiri: pasionat de cartografie, desenează o hartă cu mari implicaţii politice, intrînd în conflict cu autorităţile comuniste, fi

● Andreï Makine, Viaţa unui bărbat necunoscut, traducere din limba franceză de Vlad Stroescu, Colecţia „Biblioteca Polirom“, Editura Polirom, 2010. Makine rămîne cum îl ştiţi. O ţine pe-a lui şi bine face. Cînd vine vorba de o ea, un el şi o izbă pierdută în peisajul mamei Rusii – te-a topit.

Eu îmi permit ca artist să fiu propria mea societate pe acţiuni. Toate elementele de aici sînt o critică a scenei de acum, deşi recunosc, prin statement-ul meu, că, potenţial, e mult mai importantă şi mai interesantă, mai deschisă, mai bogată decît scena din care provin, cea comunistă. Şi pentru că e mai bogată şi are mai mari posibilităţi, are şi o mai mare răspundere.

La cuisine classique (U. Dubois & É. Bernard, 1856) ne oferă următoarea reţetă: Tortă de piersici à la George Sand.

Am răsfoit săptămînile trecute – străbătînd Israelul de la un cap la celălalt, cu semnificative incursiuni în teritoriile palestiniene – o carte rară, recomandată de Părintele Iustin Marchiş de la Mănăstirea Stavropoleos: Jurnalul de călătorie în Egipt şi Palestina al unei nobile şi pioase doamne pe nume Etheria (sau Egeria).

De ce? Fiindcă VERSUS va să zică pro-punerea unor fizionomii strălucitoare şi a unor anatomii fermecătoare – taman printre mormanele de gunoaie, străzile desfundate, clădirile delabrate, în fine: în oceanul de orori care a devenit perimetrul cu pricina. Ca într-un exorcism disperat.

Recenta participare la un juriu teatral mai mărunţel mi-a înlesnit reluarea contactului (pe care, în chip cît se poate de voluntar, îl cam pierdusem în ultima vreme) cu scenele din Capitală şi din ţară şi cu – implicit – repertoriul lor, cum ar veni, normal.

● John McLaughlin and The Fourth Dimension, To The One, Mediastarz, 2010.  Nu prea văd sensul unui articol-recomandare legat de John McLaughlin. Cei care ascultă genul l-au deificat demult, l-au colecţionat, l-au încadrat în majoritatea topurilor cu cei mai mari chitarişti din toate timpurile.

E o dramaturgie a urgenţei contactului cu temele cotidianului – obsesia emigrării, relaţia tensionată copii-părinţi, frecuşurile ratării etc.

Anne Frank, tînăra evreică din Frankfurt care a murit, cu puţin timp înainte de încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial în lagărul de la Bergen-Belsen, a făcut istorie cu Jurnalul ei, publicat postum. În 1942-1944, pe cînd Anne avea 15 ani, familia ei s-a refugiat în Olanda, la Amsterdam.

● Anne Vincent-Buffault, Une histoire de l’amitié, Bayard, Paris, 2010 Despre iubirea pasiune, La Rochefoucauld spunea că seamănă cu fantomele ce bîntuie vechile castele: toată lumea vorbeşte despre ele, dar prea puţini sînt cei care le-au văzut.

Politica se face în faţa camerelor de luat vederi, nu în camerele Parlamentului; iar noi am ajuns să nu mai votăm oameni politici, ci televiziuni, talk-show-uri, şi produsele lor derivate – candidaţii la diverse posturi publice. Lucian Dan Teodorovici explică fenomenul într-un articol intitulat „Telecraţia“.

● Noua poezie basarabeană, Antologie şi prefaţă de Dumitru Crudu, Editura Institutului Cultural Român, 2009. Cea mai importantă contribuţie basarabeană la cultura română este pop-ul: mai întîi Doina şi Ion Aldea Teodorovici, apoi Zdob şi Zdub, O-Zone, Alternosfera, Trigon, Anna Lesko, Pavel Stratan şi Alexandrina Hristov. Acest lucru fiind stabilit, putem trece şi la literatură.

●  Ce-o fi o fi... / Whatever Works (SUA, 2009), de Woody Allen. În noul film al lui Woody Allen, Whatever Works, Larry David joacă rolul unui alter-ego de-al lui Woody, pe nume Boris. Boris a fost cîndva fizician, dar acum îşi cîştigă existenţa din lecţii de şah pentru cei mici. Nu-i plac copiii şi nu se oboseşte să ascundă – nici de ei, nici de părinţi – dezgustul pe care i-l provoacă greşelile lor. Boris a suferit o viaţă întreagă de anhedonie – incapacitatea de a se bucura de lucruri.

● Alfredo Bryce Echenique, Amigdalita lui Tarzan, traducere din limba spaniolă şi note de Lavinia Similaru, Editura Polirom, 2010. Tarzanul din titlu e numele de alint al unei femei, iar amigdalita cu pricina e o vorbă de dînsa inventată pentru a numi o perioadă a sa de teamă şi deznădejde („prăbuşirea mea interioară“).

Se mai poate face rock împreună cu casele de discuri?  Aici răspunsul este clar, nu. Dar nu de ieri, ci de cîţiva ani buni încoace. Trăim epoca globalizării forţate, a depersonalizării întru uniformizare, iar acest proces are nevoie de o coloană sonoră uniformă, care să lase ascultătorilor impresia că viaţa e perfectă şi să le distragă atenţia de la efectele procesului în sine.

Asemenea multor cuvinte din limba de astăzi, numele culinare s-au îndepărtat de originea lor, de corpul din care au făcut odată parte. În materie de carne, diferenţa specifică a ajuns să fie cel mult animalul de provenienţă – vită, porc, pui, oaie.

Una dintre cele mai incitante convorbiri de la ultimul Salon du livre parizian – ediţie aniversară care numai de celebrităţi scriitoriceşti nu a dus lipsă – a fost, fără îndoială, dialogul din prima seară între Marie Darrieussecq şi Régis Jauffret. Aflaţi, fiecare, în mijlocul cîte unui scandal mediatico-literar legat de ultima carte publicată, cei doi au discutat, mai bine de o oră, despre graniţele dintre ficţiune şi realitate, dar mai ales despre limitarea libertăţii scriitorului prin

„Visul meu a fost să arunc o bibliotecă peste ţară. La început biblioteca mea, apoi a prietenilor mei.“ Fie Andrei Pleşu, adaug eu, fie Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca, fie Petru Creţia şi Sorin Vieru, fie Mihnea Berindei, Horia-Roman Patapievici, Andrei Cornea ori Sorin Antohi. Visul lui Noica, al lui Eliade şi Cioran.

Filmul polonez Sweet Rush (Tatarak, în limba polonă), al celebrului Andrzej Wajda, se bazează pe o povestire a cunoscutului scriitor Jaroslaw Iwaszkiewicz. S-a bucurat de mare succes pentru multe motive: are actori foarte buni, o temă foarte interesantă şi o tehnică şi un talent de a folosi imaginea pentru care este suficient să menţionezi numele regizorului. De altfel, filmul a luat premiul Alfred Bauer la Festivalul de Film de la Berlin, 2009.

Victor Ioan Frunză este un regizor care iscă, pretutindeni pe unde trece, furtuni – organizatorico-administrative, tehnice, artistice ori toate la un loc. Existenţa lui într-un teatru, la lucru, nu rămîne niciodată neobservată; începînd cu portarul şi sfîrşind cu directorul, toată lumea află repede că în acel teatru nimic nu va mai fi la fel, măcar atîta vreme cît va dura facerea spectacolului.

● Jimi Hendrix, Valleys of Neptune, Sony Music, 2010 Dintre toate muzicile şi fazele care mi-au asortat adolescenţa, perioada aceea în care am recuperat înfometaţi tot ceea ce părinţii noştri n-au putut trăi, puţine au mai rămas în sertar. Este, desigur, vina mea, dar, iertată fie-mi aroganţa, este mai ales vina lor. Între cele pe care le-am păstrat, există una compusă, dar mai ales performată de o creatură care mă obsedează, cu o recurenţă cuminte şi stimabilă, şi astăzi: Jimi Hendrix.

Banksy e cel mai cunoscut street-artist din lume: de cel puţin un deceniu, comentează actualitatea politică şi starea societăţii, prin desene pe ziduri. Operele sale – pe cît de efemere, pe atît de valoroase (galeriştii de la Londra şi din New York se bat ca să obţină măcar o lucrare de-a sa) sînt expuse în cele mai neaşteptate locuri: pereţii unei case părăginite din suburbia capitalei Marii Britanii, un picior de pod din New York, în gara din Amsterdam, pe zidul ce îi desparte pe evrei

Problema cu Herta Müller e complicată şi-l pune pe oricare scriitor care se exprimă critic în situaţia de a fi atacat – pentru că întotdeauna eşti mai puţin decît Herta Müller, care a reuşit.

Biritsh Library a restaurat şi digitizat manuscrisul primei versiuni a cărţii care a cunoscut sute de ediţii şi adaptări cinematografice.

● Cătălin Dorian Florescu, Zaira, traducere de Mariana Bărbulescu, Editura Polirom, 2010. Toate cele patru romane scrise pînă acum de Cătălin Dorian Florescu în limba germană au subiect românesc şi sînt construite în jurul temei călătoriei, a plecării şi a întoarcerii acasă.

Cine a văzut filmul (în regia lui Polanski) a prins mai degrabă latura isterică a poveştii. Cine citeşte cartea are surpriza unor nuanţe mai kafkiene, cu austere ticăieli funcţionăreşti şi cu un soi de nebunie a politeţii.

● Drumul / The Road (SUA, 2009), de John Hillcoat. Bazat pe romanul lui Cormac McCarthy (premiat cu Pulitzer în 2007 şi tradus la noi de Irina Horea pentru Editura Humanitas), Drumul e o ficţiune post-apocaliptică neobişnuit de sobră.

Cei mai bogaţi oameni din România sînt cei care, în zorii capitalismului, au ştiut unde se află şi cum să controleze resursele. Astăzi deţin fabrici şi uzine, trusturi de presă şi conturi solide. Flirtează cu politica. Zîmbesc la televizor. Şi ştiu cum se fac banii. Alexandru Solomon i-a căutat, prin apele tulburi ale capitalismului autohton.

Orice reţetă de dulce, cu carne, presupune, la vedere sau nu, sacrificarea unui animal. Cărţile de bucate recente ignoră originea materiei prime, vorbind de carne evaziv, ca despre o masă roz recoltată din eter sau provenită, aseptic, direct din galantare.

Pe 7 mai se împlineşte un an de la publicarea, în Marea Britanie, a romanului de debut al suedezului Fredrik Colting, 60 Years Later: Coming Through the Rye

Ce-i drept, trebuie să ai 50-60 de ani şi să-ţi fi pus numele pe un număr de cărţi ca să fii onorat în ditamai Dilema veche cu o rubrică precum aceasta, semn de dulce trufie, orice s-ar zice. Aferim!

De acum înainte, această rubrică (al cărei titlu rămîne, deocamdată, neschimbat) va apărea în fiecare săptămînă şi va conţine observaţii aplicate asupra spectacolelor din repertoriul curent al teatrelor din Bucureşti şi din restul ţării. Eventual, cititorii ei vor putea deduce dacă e cazul să bată drumul pînă la cutare sală ori nu.

Jazz este genul de etichetă care face deservicii stilului pe care îl reprezintă. La fel stă treaba şi cu alte etichete – rock, SF, world music – termeni cu încărcătură semantică aparent limpede: chitare, nave spaţiale, respectiv camerunezi cîntînd la campionatele mondiale de fotbal.