La zi în cultură

Românii sînt sensibili la muzică şi ar face aproape orice pentru a-şi asculta piesele şi artiştii preferaţi.

„În curînd, fiecare om va avea dreptul la 15 minute de celebritate“ – spunea Andy Warhol, pe la 1970. Televizorul e „cel mai eficient mediu de transmitere în masă a informaţiei din istoria omenirii“ şi această calitate îl transformă în cea mai accesibilă rampă spre celebritate. Singura condiţie a celebrităţii, preconiza artistul, ar fi, deci, apariţia pe sticlă.

Nu mai e un secret pentru nimeni faptul că homosexualii se simt la ei acasă pe străzile din New York, dar acest adevăr e pus cel mai bine în cuvinte de Bette Bourne, protagonistul celui mai emoţionant show pe care l-am văzut în această primăvară – A life in three acts (O viaţă în trei acte) la St. Anne’s Warehouse în Brooklyn.

„Într-o zi de luni a anului 1958, Gombrowicz scria: «Sînt pasionat de lectura jurnalelor intime; această vizuină în care se piteşte viaţa altuia mă fascinează, chiar dacă e înfrumuseţată sau falsificată."

● Yves Saint Laurent, Coordination éditoriale: Éditions de La Martinière et Fondation Pierre Bergé – Yves Saint Laurent, Paris, 2010. Pe o foaie a caietului de „amintiri“ în care, la sfîrşitul clasei a VIII-a, colegii îmi scriau sau îmi desenau „o piedică în calea uitării“, cineva mi-a lipit un colaj cu fotografii de modă. Erau nişte imagini alb-negru, pe o hîrtie oarecare, decupate probabil din vreun almanah Femeia, şi care înfăţişau o suită de manechine suple, înalte, îmbrăcate toate în costu

Sub pojghiţa sa subţire de „minimalism“ (cadre lungi cu cefele personajelor; refuzul muzicii; imaginea granulată, „urîtă“, dar lucrată de virtuozul Marius Panduru astfel încît să fie frumoasă în „urîţenia“ ei), Eu cînd vreau să fluier, fluier e o melodramă de închisoare ca multe altele.

Pe puntea unui vapor gata-gata să se scufunde căpitanul comandă orchestrei să cînte. Nici n-au apucat bine să digere potolul de la festin, că oaspeţii sînt poftiţi afară, să ia o gură de aer proaspăt. Şi dansează pe punte, în timp ce apa năvăleşte în sala motoarelor, apoi în cabine, pînă cînd valurile încep să măture puntea. Vaporul se scufundă, încetul cu încetul, odată cu oamenii care valsează.

● O lecţie de viaţă / An Education (Marea Britanie, 2009), de Lone Scherfig. Potrivit unor versuri foarte cunoscute în Marea Britanie, aparţinînd poetului Philip Larkin, viaţa sexuală n-a început cu adevărat acolo decît în 1963 (adică „rather late for me“, precizează Larkin, „cam tîrziu pentru mine“), „between the end of the Chatterley ban“ (se referă la ridicarea interdicţiei de retipărire a celebrului roman Amantul doamnei Chatterley, în urma unui proces din 1959-1960) „and the Beatles’ fi

● Dora Pavel, Pudră, Editura Polirom, 2010. Al treilea roman al poetei clujene convertite definitiv la proză are o premisă teribilă: tînărul de 27 de ani Vlad Carasiniu, restaurator de artă, se trezeşte din moarte clinică, noaptea, pe catafalc, în capela bisericii.

Nu sînt născut în Bucureşti şi nu întreţin nici un fel de relaţii afective cu acest tîrg acromegalic, rostit la plural, care joacă, prost, rol de capitală a entităţii statale denumite România.

„Vedeţi că filmul a început de cîteva minute“ – ne spune fata de la intrare. Ştiam. Să alergi prin Chinatown – după ce traficul din Londra te-a întîrziat deja jumătate de oră – nu-i lucru uşor, dacă vrei să nu se lase cu victime colaterale.

O declaraţie publică, o lansare de carte şi o a doua opinie. Textul de faţă constituie o pledoarie pentru fotografie şi pentru un muzeu autohton al fotografiei. Este un text-fotografie-colaj, compus din două momente surprinse la debutul vizual al acestui an.

Documentarul Australia, în regia lui Claudiu Mitcu, despre echipa naţională de fotbal a persoanelor fără adăpost din România şi prima ei participare la Homeless World Cup Melbourne din decembrie 2008, a obţinut la Premiile Gopo două nominalizări: pentru Cel mai bun documentar (regia: Claudiu Mitcu, producători: Carmen Harabagiu, Andrei Creţulescu, Aurelian Nica) şi pentru Premiul Tînăra speranţă (Claudiu Mitcu).

Prezentat în deschiderea secţiunii „Orizzonti“ a Bienalei de la Veneţia, unde a şi stîrnit o controversă, lungmetrajul regizorului Bobby Păunescu, Francesca, a obţinut două nominalizări la Premiile Gopo din 29 martie: actriţele Monica Bîrlădeanu şi Luminiţa Gheorghiu au fost nominalizate pentru categoriile celor mai bune actriţe în rol principal, respectiv secundar.

Călătoria lui Gruber, lungmetrajul regizat de Radu Gabrea, care relatează vizita la Iaşi a celebrului jurnalist Curzio Malaparte la cîteva zile după începerea războiului împotriva Rusiei sovietice din iunie 1941, a obţinut la Premiile Gopo din 29 martie patru nominalizări: pentru Cel mai bun actor în rol principal (Florin Piersic Jr.), pentru Cea mai bună imagine (Dinu Tănase), pentru Cea mai bună scenografie (Florin Gabrea) şi pentru Cele mai bune costume (Svetlana Mihăilescu).

Iniţial nu aveam de gînd să scriu despre The Hurt Locker (filmul care a luat „Oscarul cel mare“), o dată pentru că, spre ruşinea lor, distribuitorii români nu l-au adus pe marile noastre ecrane şi în al doilea rînd pentru că Cezar Paul-Bădescu a făcut o treabă foarte bună în Dilema veche, eliberînd filmul din categoriile hermeneutice de comentariu şcolar („absurditatea războiului“ sau, în extrema cealaltă, „propagandă americană“) în care se încăpăţînau să-l bage minţile leneşe sau grosolane (ale

● Véronique Dassié, Objets d’affection. Une ethnologie de l’intime, CTHT-Le regard de l’ethnologue n°22, Paris, 2010. Obiectul care mi-a atras atenţia în aceste zile este sabia purtată de Simone Veil cu prilejul ceremoniei de „înscăunare“ – intronisation – în fotoliul cu numărul 13 al Academiei franceze, ocupat, cîndva, de Racine. Pe lamă poate fi citit un număr – 78651 –, în acelaşi timp memento şi exorcizare a semnului de identificare tatuat pe braţ, în infernul unui lagăr, acum 66 de ani

● Various Artists, Buzz.RO!**, freshgoodminimal.ro, 2010 Freshgoodminimal.ro*** este un blog local care, peste noapte, şi-a asumat şi rolul de label, publicînd o compilaţie de muzică – prima din România editată sub licenţa Creative Commons, un concept care permite titularilor de drepturi de autor să ofere publicului o parte din drepturile pe care le au şi să-şi păstreze cealaltă parte – pe a cărei ultimă copertă puteţi găsi cele mai importante nume dintr-o anumită zonă a underground-ului muzica

Bosniacul Aleksandar Hemon scrie şi publică în SUA, de o bună bucată de vreme. Acolo trăieşte din 1992, anul în care Sarajevo-ul natal n-a mai avut timp să-l primească înapoi, ocupat fiind cu asediul.

Primăvara astronomică a sosit, în fine; altminteri, la data cuvenită, aşa că, teoretic, nu prea avem de ce ne plînge. Ba chiar şi-a făcut o intrare în scenă spectaculoasă (fiindcă sîntem la acest capitol, trebuie spus, pentru „laici“, că, în teatru, intrarea în şi ieşirea din scenă constituie momentele-cheie ale „prestaţiei“ unui actor, mic truc pe care junii servanţi ai Thaliei nu îl apreciază îndeajuns – şi rău fac), depăşind cu mult – cu vreo şapte-opt grade Celsius, mai exact – aşteptările „

„Welcome to the world of the Plastic Beach!“ – ne anunţă cu insistenţă lătratul foarte bine temperat al bătrînului ogar Snoop Dogg, după o introducere orchestrală (să nu vă grăbiţi foarte tare să arătaţi clişeul cu degetul arătător sau să i-l arătaţi pe cel mijlociu, puţin mai încolo ne vom întîlni cu flautul, tabla, violoncelul şi viorile Orchestrei Naţionale de Muzică Arabă din Liban).

Argentinian şi relativ tînăr, preumblat vreo cîţiva ani, cu treburi academice, prin Germania, Ariel Magnus produce literatură mai degrabă amuzîndu-se decît dînd în brînci, ceea ce nu-l împiedică să se bucure de o preţuire serioasă, sobră, constînd în premii literare sau în susţinere înalt instituţională a traducerii lui pe limbile altora. Argentinian şi relativ tînăr, preumblat vreo cîţiva ani, cu treburi academice, prin Germania, Ariel Magnus produce literatură mai degrabă amuzîndu-se decît dîn

Din punctul de vedere al momentelor sale „fierbinţi“, viaţa teatrală românească poate fi temeinic invidiată nu doar pe plan regional, ci şi la nivel continental: nu sînt multe ţările care să aibă premii destinate special scenei, acordate de profesionişti şi înmînate cu mult fast într-o ceremonie transmisă în direct, la oră de vîrf, de televiziunea de stat, după cum nu sînt destule nici acelea care să aibă un festival de cuprindere naţională şi ambiţii internaţionale şi al cărui afiş să trezească

Un profet, filmul care a cîştigat anul trecut Marele Premiu la Cannes, e povestea ascensiunii unui Don Corleone arabo-francez. Regizat de Jacques Audiard, filmul are densitatea informaţională a unui bun reportaj.

Eram atentă să nu mişc perdeaua. Mi se părea că privesc cea mai frumoasă aniversare pe care o văzusem vreodată. Fiul meu împlinea 16 ani. A vrut să se ocupe singur de toate şi să dea o petrecere în curtea bunicilor, cu indicaţia implicită ca „oamenii mari“ să nu scoată piciorul din casă. Un ritual de separare pregătit cu zîmbete elocvente, priviri lămuritoare şi vag întărit prin întrebări oblice de tipul: „Mai ai nevoie de ceva din grădină? Nici din pivniţă?

Actuala stagiune a Teatrului Naţional din Iaşi găzduieşte versiunea scenică a basmului Tinereţe fără bătrîneţe şi viaţă fără de moarte, semnată de regizorul şi actorul Teodor Corban. Spectacolul este integrat Proiectului „Thalassa of Myths“, iniţiat de Centre of Higher Education in Theatre Studies din Grecia, şi este finanţat prin programul Cultura 2007-2013 al Uniunii Europene.

Într-un roman de Lev Tolstoi este descris recitalul unui cvartet într-o atmosferă nobiliară: evenimentul se petrece în casa unor aristocraţi ai timpului care invitaseră artiştii pentru a face dovada bunului gust al familiei, a culturii, a bunăstării economice.

Brendan Perry, jumătatea trupei Dean Dan Dance, va concerta la Bucureşti pe 29 martie, la Sala Palatului, într-un eveniment produs de One Event.

Revista de istorie socială (X-XII, 2005-2007, Institutul Român de Studii Strategice, Iaşi, 2009, coordonată de Răzvan Mihai Ungureanu) cuprinde, în acelaşi număr, subiecte din domenii diverse: Iulia Dumitrache – „Consideraţii onomastice asupra augustalilor din Ulpia Traiana“; Gheorghe Lazăr – „Avatarurile unei călugăriri.

● Neînfrînt / Invictus (SUA, 2009), de Clint Eastwood. Invictus, o încercare de a explica realizările lui Nelson Mandela pe înţelesul unui public cît mai larg, se focalizează pe cîştigarea Cupei Mondiale la rugby, în 1995, de către echipa Africii de Sud, cu susţinerea morală a preşedintelui Mandela, aflat la vremea aceea în primul lui an de mandat. În timpul regimului precedent, echipa – compusă numai din jucători albi – fusese un simbol al apartheid-ului; negrii nu veneau la meciurile ei decît

● Constanţa Buzea, Creştetul gheţarului. Jurnal 1969-1971, Editura Humanitas, 2009. „Impresie de intimitate, de spaţiu apărat“ acestea sînt cuvintele cu care îşi începe jurnalul tînăra poetă de 28 de ani retrasă în camera unei cabane de la Sinaia în ajunul Revelionului.

Fiecare ediţie a Festivalului Internaţional de Blues de la Sighişoara (25-27 februarie, www.blues-festival.ro) a beneficiat de cel puţin un moment pe care să-l iei acasă şi să-l povesteşti multă vreme tuturor. Trebuie să recunoaştem că, în 2009, Lucky Peterson a încercat serios zidăria sălii de concerte şi ne-a ridicat tuturor pretenţiile în privinţa ideii de concert de blues.

Regizorul-scenarist Marius Th. Barna e un caz clasic de grafomanie – aşa cum există destule pe piaţa cărţii (plină de volume publicate pe banii autorilor), dar n-ar trebui să existe într-o cinematografie care se pretinde organizată profesionist, cu concursuri de proiecte, comisii de experţi etc.

Un poem – Din amintirile unui Chelbasan (2003), recent tradus în franceză şi care ar merita o reeditare – şi un roman – Fata din casa vagon (2006), selectat pentru European First Novel Festival din Budapesta – mi-au fost de-ajuns pentru a o considera pe Ana Maria Sandu cea mai bună scriitoare din noul val. Acest al doilea roman îi va convinge şi pe alţii.

Cadrul în care se desfăşoară acţiunea noului film de Martin Scorsese, Shutter Island, e un sanatoriu de psihiatrie de pe o insulă din Golful Boston. Anul e 1954. Eroul (Leonardo DiCaprio) e un poliţist aflat acolo ca să investigheze dispariţia unei paciente.