La zi în cultură

Un designer spaniol – Antonio Miró – spunea că eleganţa este demnitatea de a fi ceea ce eşti. Acest firesc nu exclude moda, pentru că nimeni nu se poate sustrage variaţiilor ce apar periodic în codurile şi constrîngerile sociale, oricît de „natural“ ar vrea să fie.

Există genuri muzicale care îmbătrînesc mai frumos decît altele. Într-o anumită măsură, muzica metal, muzica electronică, muzica disco/pop se ridează destul de uşor, le cade faţa, li se subţiază buzele, odată cu trecerea anilor. La un album metal poţi să afirmi cu o probabilitate destul de mare în ce decadă a fost produs/compus, fără a şti măcar cine cîntă.

„Fă o piruetă, închide bine cercul şi vei fi altcineva, cineva cu totul nou, din nou“ – sparge aerul vocea joasă, baritonală, mîncată de ţigări tari şi alcooluri dubioase, a poetului şi cîntăreţului. Gilbert Scott-Heron s-a întors, după mai bine de zece ani în care a tot tăcut, jumătate din ei pus bine la răcoare, în spatele zidurilor de puşcărie sau ale vreunui centru oarecare de reabilitare.

J.M. Coetzee a luat Premiul Nobel pentru literatură în 2003 – un an destul de bun, după toate aparenţele. În 2007 i-a apărut Jurnalul unui an prost. E normal, într-un fel: în comparaţie cu anul în care ai primit Premiul Nobel, nici un an nu mai poate fi extraordinar. Pe de altă parte, de ce să-l faci „prost“ în faţă, în loc să-i zici „destul de bun“ sau „bunicel“? Eu cred că „bunicel“ ar fi fost mai nimerit.

De curînd, Teatrul Naţional din Bucureşti şi Centrul de Cercetare şi Creaţie Teatrală „Ion Sava“ (care funcţionează în dîra „navei-amiral“ a scenei româneşti, dar încearcă să nu servească doar interesele TNB) au convocat dramaturgi, critici, regizori, directori de teatru, actori şi – vorba lui Caragiale – cît public a mai putut încăpea în mica Sala 99 a instituţiei, pentru a dezbate chestiunile fierbinţi ale dramaturgiei autohtone, pornind de la un spectacol-lectură cu textul cîştigător al ediţi

Nine e adaptarea unui musical de pe Broadway, el însuşi adaptat după 8 1/2 al lui Fellini. Daniel Day-Lewis e Guido (personajul lui Marcello Mastroianni din 8 1/2), regizorul-celebritate hărţuit de o soţie (Marion Cotillard), de o amantă (Penélope Cruz), de o mie şi una de ispite, dar şi de rămăşiţele unei conştiinţe catolice, de amintirea mamei (Sophia Loren), dar şi de a unei prostituate (Fergie) dansînd pe o plajă a copilăriei, de armata înrolată în noua lui producţie (care are un titlu grand

Atunci cînd fabrica lor de textile din Picardia se închide, nişte muncitoare se hotărăsc să-şi pună la un loc salariile compensatorii şi să angajeze un ucigaş profesionist, pentru a se răzbuna pe şeful cel mare. Acesta e subiectul noii comedii a duoului belgian Benoît Delépine-Gustave Kervern, Louise-Michel, care a rulat în ultimele două săptămîni (şi sper să mai ruleze) la Muzeul Ţăranului Român.

Andrei Cornea se numără printre foarte puţinii intelectuali adevăraţi pe care-i avem.

Daniel Arasse s-a ocupat de istoria artei dintr-o perspectivă care a depăşit întotdeauna unghiul strict al disciplinei, reuşind să capteze un public mult mai larg, atît prin decupajul inventiv al temelor analizate, cît şi prin limpezimea stilului, precis şi elegant, neparazitat de un jargon opac şi preţios. Acest mic studiu este dedicat transformării radicale survenite în reprezentarea diavolului, între secolele al XV-lea şi al XVI-lea, elementul surprinzător fiind apariţia diavolului cu chip de

Anul era 1997 şi venise timpul potrivit pentru încă un revivalism. Franţa spărgea gheaţa de pe ringurile de dans cu un duo ascuns în spatele unor costume de motociclişti de pe Lună, care-şi zicea Daft Punk, şi al lor debut numit Homework, un album al cărui sunet ne era foarte-foarte cunoscut în măsura în care nu mai auziserăm niciodată aşa ceva: o mică revoluţie muzicală de catifea – infuzată cu tot atîta subversivitate, utopie şi romantism cît toate micile revoluţii ale lumii –, fluturînd un st

Paul Auster, Un om în întuneric, traducere din limba engleză de Daniela Rogobete, Colecţia „Biblioteca Polirom“, Editura Polirom, 2010.

Istoria culturii şi civilizaţiei ne învaţă că, dintotdeauna, omenirea (şi oamenii) a(u) avut, în preajma cifrelor rotunde ale calendarului, deopotrivă trăiri extreme şi frisoane prospective, de parcă cele două sau trei zerouri terminale ar induce (prin perfecţiunea lor formală şi prin asemănare, probabil, cu organul văzului sau, cine ştie, cu gura atrăgător-ameninţătoare a fîntînii) puteri divinatorii şi fiori ero(t)ico-thanatici străini figurilor matematice mai contorsionate.

Am participat de curînd (joi, 21 ianuarie) la două lansări de carte. Două cărţi atipice. O istorie a literaturii române desenată de mari graficieni ai lumii de Nicolae Ioniţă (Editura Muzeul Literaturii Române) şi Pisica Pătrată.

● Gelu Negrea, Dicţionar subiectiv al personajelor lui Caragiale (A-Z), Editura Cartea Romånească, 2009. Pentru mine, strict subiectiv, cartea anului literar 2009, prin travaliul spiritului critic, al unei inteligenţe îndărătnice, ostile la tot ce-i clişeu şi poncif în receptarea celui la fel de etern şi fascinant cît ţărişoara lui. (Radu Cosaşu)

Antiteism    ● Agora (Spania, 2009), de Alejandro Amenábar.    Unul dintre scopurile filmului Agora e acela de a populariza figura unei eroine a intelectului: Hypatia, care a trăit în provincia romană Alexandria în a doua jumătate a secolului al IV-lea şi la începutul secolului al V-lea d. Hr., îndeletnicindu-se cu filozofia, astronomia şi matematica, şi a murit ucisă de nişte fanatici creştini.

Mai nimic despre Jean Starobinski   ● Jean Starobinski, La parole est moitié à celuy qui parle..., Entretiens avec Gérard Macé, La Dogana/France Culture, Gèneve, 2009   Pentru cei care vor să ştie mai bine nu doar pe ce lume trăiesc, ci şi pe ce lume gîndesc, există oameni ca Jean Starobinski. Întrebîndu-mă acum care ar fi gradul de interes al acestui subiect, trebuie să spun că mă simt descumpănită. În aceste zile, a scrie despre un umanist elveţian nu poate decît să ilustreze proverbul: „Ţara

● Priveşte înapoi cu mînie (marţi, 26 ianuarie, ora 21, pe TVR Cultural), filmul-far al celor care acum 60 de ani, încă tineri, ieşeam zdrobiţi de urletul acestui frate londonez, contemporan cu noi în pierderea iluziilor: „Nu pot trăi ca un om neprihănit…“.

● Stéphane Audeguy, Noi, ceilalţi, traducere din limba franceză de Ion Doru Brana, Colecţia „Babel“, Editura Nemira, 2009.    Cine îl ştie pe Stéphane Audeguy din Teoria norilor (romanul său de debut, 2005) e greu să nu fi rămas cu amintirea unei proze feline în mişcări şi melancolice în ton, documentată istoric, răsucită eseistic, frumoasă, curajoasă şi imprevizibilă ca un poem – lucruri pe care te-ai bucura să i le recunoşti autorului ca amprentă personală. Argumente s-o poţi face ar fi, şi în

Noul film al lui Terry Gilliam, Dr. Parnassus, e despre un bătrîn magician (Christopher Plummer) care călătoreşte prin Anglia de azi într-un poştalion hîrbuit. El şi mica sa trupă – o tînără asistentă care este şi fiica sa, încă un asistent de vîrsta ei şi un pitic – poposesc la colţuri de stradă, dau jos din poştalion calabalîcul arhaic necesar numărului lor şi instalează o scenă.

Acum doi ani, Vampire Weekend lansa un album care aducea un război deloc rece între consumatorii/criticii de muzică, indivizi care-şi aruncau în aer ura şi dragostea cu preponderenţă în blogosfera noastră cea de toate zilele şi nopţile.

Puţini poeţi români au reuşit de-a lungul a peste zece cărţi să ofere o imagine de sine atît de coerentă ca Angela Marinescu, o poetă singulară nu doar ca limbaj, dar şi ca atitudine, mereu în priză cu propriul eu dintotdeauna bolnav, sălbatic, problematic.

Să batem cîmpii (de umplutură)...   ...chiar dacă se află sub troiene, chiar dacă ne îngheaţă picioarele, chiar dacă am obosit, chiar dacă ne-am plictisit, chiar dacă ne dor ochii de-atîta alb, care nu e întotdeauna (sau nu e numai) simbolul purităţii şi al nevinovăţiei, ci şi, în context teatral-scriitoricesc, al lipsei de inspiraţie şi al lipsei de nuanţe, ba uneori chiar al lipsei de talent.

● Sus, în aer / Up in the Air (SUA, 2009), de Jason Reitman. Sus, în aer (pe ecrane din 29 ianuarie) e o comedie romantică ultraconformistă, dar care pretinde că are ceva serios de spus despre lumea de azi. George Clooney joacă rolul unui om a cărui slujbă este să-i dea afară pe alţii de la slujbele lor. Contactat, prin firma specializată la care lucrează, de patroni de pe tot cuprinsul Americii, care vor să facă disponibilizări, dar nu îndrăznesc să le dea ei înşişi vestea celor disponibilizaţ

● Michel de Montaigne, Vivre à propos, Flammarion, Paris, 2009. Pe Montaigne l-am descoperit prin intermediul lui Alexandru Paleologu. Pentru că aproape orice rînd scris de Paleologu mă fermeca, în momentul în care am sesizat reverenţa afectuoasă şi fidelitatea cu care Conu Alecu se raporta la Montaigne, am decis să urc pe firul apei. Ca întotdeauna cînd am vrut să văd pe cine admiră oamenii pe care îi admir, şi de data aceasta am fost răsplătită. Răsplata a fost dublă. Mai întîi m-am simţit ma

● Robbie Williams, Reality Killed the Video Star, EMI, 2009 Realitatea arată astfel: la sfîrşitul zilei de 9 noiembrie 2009, Robbie Williams rata, pentru prima oară într-o carieră încărcată de superlative absolute, şansa de a avea şi cel de-al optulea album – din opt – pe prima poziţie a UK Albums Chart. Cauza? JLS, un boy band emanat de laboratorul muzical The X Factor, unul dintre reality show-urile TV setate să fabrice idolul pop de tip nou. Fără nici un dubiu, industria pop a ultimilor ani

Junot Díaz, Scurta şi minunata viaţă a lui Oscar Wao  traducere din limba engleză de Daniela Rogobete, Colecţia „Biblioteca Polirom“, Editura Polirom, 2008. Romanul lui Junot Díaz a apărut în 2007 şi a fost rapid premiat. În 2008 a fost premiat din nou, iar spre finele lui 2009 a fost declarat de The New York Magazine cea mai bună carte a ultimilor zece ani (din SUA, se subînţelege – autorul, dominican de origine, trăind în Statele Unite).Aşa o fi, de ce nu? În fond, Scurta şi minunata viaţă a

Pentru că, din cîte am aflat, tradiţia permite, ba chiar recomandă prelungirea perioadei de urături, felicitări, firitisiri şi doriri de bine încă vreo trei săptămîni după Revelion (la urările de rău sezonul este, pare-se, deschis în permanenţă), profit de ocazie spre a prelungi şi eu puţin atmosfera sărbătorească şi a încerca să strecor, printre virusurile gripei acesteia foarte porcine, o sumă de gînduri bune către o sumă de oameni. La urma urmei, nu strică să punem în circulaţie energie pozit

Sherlock Holmes (SUA, 2009), de Guy Ritchie. Evident că o nouă reîncarnare a lui Sherlock Holmes, într-un film de mare buget, nu putea fi decît una drastic „grosolanizată“. Pentru că eroul lui Conan Doyle era prea cerebral pentru gusturile marelui public de azi, el se cerea urgent „piedonizat“ – pus să se bată cu pumnii (chiar şi în timpul liber, pe bani!). Pentru că era prea bine crescut, se cerea „haimanalizat“ – transformat într-un semi-vagabond transpirat. E adevărat că, întrupat de Robert

Cristian Tudor Popescu, Cuvinte rare (poeziar), Editura Polirom, 2009. Colecţia „Ego. Publicistică“ este interesantă chiar şi numai citindu-i sumarul, în măsura în care spune destule despre publicistica de la noi. Nu mai puţin de opt autori şi-au strîns în volum articolele publicate în Dilema veche, lucru care denotă nivelul prea puţin perisabil al textelor apărute aici. Apoi, scriitorii (Ruxandra Cesereanu, Andrei Codrescu, Radu Pavel Gheo, Ileana Mălăncioiu, Tudor Octavian, Dorin Tudoran) sîn

În Avatar, James Cameron întrebuinţează 3-D-ul pentru a crea efecte mult mai subtile decît acela de lucruri-care-vin-peste-noi. Nu vrea ca lumea inventată de el – o planetă numită Pandora – să vină, pur şi simplu, peste noi. O vrea anvelopantă, absorbitoare şi un pic halucinogenă, cu perdele de vegetaţie care se dau la o parte chiar sub nasul spectatorului, cu ghemotoace de puf luminescent care se risipesc prin sala de cinema, cu pămînt pe care călcăm fără a putea şti sigur dacă e chiar pămînt s

El e internat la pavilionul de arşi, ea – la psihiatrie, în acelaşi spital. El e acum „versiunea în carne şi oase a Infernului lui Dante“, ea a tradus în germană Infernul lui Dante, pe la 1335. El e convins că acum o vede prima dată, ea îl ştie şi îl iubeşte de 700 de ani. El e un fost pornograf dependent de narcotice, sex şi cărţi, un ateu cinic, răpitor pînă mai ieri, monstruos la înfăţişare azi; ea sculptează monştri în piatră (garguie) şi povesteşte ca o Şeherezadă „lucruri imposibile întîmp

Poate că n-am înţeles niciodată prea multe din (sub)cultura urbană. Poate că ne-am născut cu toţii la ţară şi am invadat oraşul pe tăcute, cam mulţi şi

Pentru că în 1989 s-au întîmplat în Europa o mulţime de lucruri ce au schimbat viaţa popoarelor şi, mai ales, a indivizilor într-un mod de care (spre norocul sau spre ghinionul nostru) încă nu ne dăm seama pe deplin şi pentru că indivizii dar, mai ales, popoarele au (în Europa, oricum) o adevărată manie a jubileelor „rotunde“, de cîteva luni încoace o avalanşă de invitaţii, convocări, propuneri şi sugestii la şi pentru festivaluri, colocvii, conferinţe, simpozioane, „evocări“ sau simple articole