“Studenţii americani sînt fani ai noului cinema românesc”

– interviu cu Ioana URICARU – 

A absolvit Universitatea de Film în California, unde predă ca asistent. A lucrat ca asistent de regie, monteur, scenarist şi a devenit cunoscută datorită Amintirilor din Epoca de Aur, filmul omnibus care a dus cei mai mulţi spectatori în sălile de cinema de la noi în 2009. În prezent, Ioana Uricaru este bursieră la Paris în cadrul programului La Résidence de la Cinéfondation du Festival de Cannes. 

 Aţi terminat biologia şi regia de film. Ce v-a determinat să plecaţi în State şi cum s-au legat aceste două specializări? 

Am decis să petrec cîtva timp în America pentru că voiam să-mi aprofundez studiile de cinema, iar America (sau mai bine zis California) m-a atras datorită spiritului său energic, dinamic. California are, fireşte, multe neajunsuri, ca orice alt loc din lume, dar pentru mine ele sînt neutralizate de onestitatea cu care acea cultură apreciază curajul, spiritul de iniţiativă şi capacitatea de a-ţi asuma riscuri.

M-am dus acolo după ce am fost admisă la şcoala de film a University of Southern California, una dintre cele mai prestigioase din lume, fără să ştiu exact cum mă voi descurca. Am aterizat la Los Angeles, unde nu cunoşteam pe nimeni, cu patru zile înainte să înceapă semestrul, şi mi-am dat seama că nimeni n-o să aibă grijă de mine. USC e o şcoală privată foarte scumpă, iar eu, contrar unor zvonuri amuzante pe care le-am auzit mai tîrziu, n-aveam nici o bursă de la statul român şi nici vreun alt fel de ajutor material. Aveam însă o diplomă în biochimie, aşa că m-am dus la Departamentul de biologie de la USC şi i-am întrebat dacă au nevoie de oameni. Şefa laboratorului s-a uitat pe foaia mea matricolă şi m-a angajat imediat să predau studenţilor de anul întîi. Am tăiat foarte mulţi creieri, ochi, broaşte şi şobolani, ca să-mi plătesc studiile de cinema.

Prima şansă a fost, fireşte, admiterea. Apoi slujba la Departamentul de biologie. O mare şansă a fost faptul că am reuşit foarte repede să-mi fac prieteni printre colegi, care mi-au şi încredinţat proiectele lor ca monteur, şi că am avut noroc de gazde care m-au îndrăgit (în opt ani m-am mutat doar de două ori, un lucru care poate părea neimportant, dar care contează cînd eşti într-o ţară străină). Cea mai mare şansă însă a fost să trăiesc într-un mediu unde de fiecare dată cînd am vrut să încep ceva, oricît de nebunesc, nu mi s-a spus niciodată „nu te băga“, „e prea greu“, „chiar crezi că e o idee bună?“. Mi s-a spus doar: „foarte bine, dă-i bătaie, nu contează dacă reuşeşti sau nu, important e să încerci“.

Aţi ţinut prelegeri la universităţi de prestigiu (University of Southern California, Michigan State University), despre Robert Altman, Quentin Tarantino, cenzura în cinematografia din România înainte de ’89, despre Cristi Puiu, dar şi despre tehnica montajului în cinema. Cît de interesat este publicul specializat de cinematografia contemporană din România, la concurenţă cu un nume ca Tarantino?

Hai să le spunem „comunicări“, nu prelegeri – ele reprezintă o activitate normală cînd faci parte din lumea academică (după ce am terminat de tăiat şobolanii, am trecut la seminariile de la şcoala de film). Mai interesantă e ideea cinematografiei româneşti „la concurenţă“ cu Tarantino. Cinematografia românească e la mare preţ (şi) în Statele Unite; fireşte, printre oamenii cu o anumită sensibilitate şi cu interes pentru artă, nu doar pentru industria filmului. Am pierdut şirul americanilor care, auzind că sînt din România, m-au întrebat: „de ce nu putem şi noi să facem filme aşa cum faceţi voi?“. Ceea ce e cumva amuzant dacă facem o comparaţie cu persoane din publicul românesc, mai mult sau mai puţin avizate, care se întreabă şi ele de ce nu terminăm cu minimalismul ăsta şi să facem şi noi filme ca americanii?

În România numele dvs. este asociat filmului omnibus Amintiri din Epoca de Aur. Ce alte scurtmetraje aţi mai regizat?

Proiectul meu de diplomă la USC e un scurtmetraj care se cheamă The Sun and The Moon şi care a fost selecţionat în cîteva festivaluri, dar n-a fost proiectat în România. Mai am în lucru două scurtmetraje, în faza de pre-producţie – unul care se va filma în România (sau altundeva în Europa) şi unul la Los Angeles.

Aveţii două scenarii de lungmetraj în stand-by. Este vorba de Fericirea şi de Periferic. Cînd vom putea vedea filmele? 

Periferic a fost un scenariu scris în colaborare, care a fost preluat de casa de producţie Saga Film şi a trecut prin foarte multe mîini, transformîndu-se radical, pînă la a fi filmat în regia lui Bogdan Apetri (cred că în clipa de faţă se află în post-producţie). Cît despre Fericirea, este deocamdată „îngheţat“ în faza de dezvoltare, fiindcă nu simt că e potrivit ca prim lungmetraj pentru mine. E un scenariu care se citeşte bine, dar din punct de vedere logistic şi al maturităţii necesare pentru nivelul său de dificultate, nu se pretează a fi un film de debut. Ca să vă dau un exemplu – se petrece pe parcursul a aproape 20 de ani, cu personaje care traversează diferite vîrste, în foarte multe locuri.

Aţi făcut un scurt film pentru preşedintele al cărui simbol de campanie era o cheie. Cum vă vedeţi ţara natală în anul 2010? 

Am făcut un videoclip electoral, şi probabil dintre toate lucrurile pe care le-am scris ori regizat pînă acum, acela a avut cel mai concret şi mai vizibil rezultat asupra lumii reale. România se află încă, după părerea mea, într-o perioadă de tranziţie şi confuzie. De parcă ar fi ieşit din închisoare în decembrie ’89 şi încă se mai dă cu capul de pereţi şi nu ştie cum să se dezbare de nişte năravuri proaste.

Anul trecut aţi fost membru în juriul Festivalului Internaţional de Film de la Cairo. Cum e de cealaltă parte a baricadei?

Nu prea mă gîndesc la festivaluri şi competiţii ca fiind „baricade“, cu juriul de o parte şi cineaştii de alta. Contează foarte mult, fireşte, să iei un premiu, mai ales la un festival prestigios, contează pentru soarta filmului pe care l-ai făcut, pentru soarta următoarelor filme care poate nu s-ar face fără acel premiu, şi bineînţeles şi pentru tine în calitate de cineast care se-ntreabă mereu dacă ceea ce faci are vreo importanţă. Altfel, experienţa juriului şi mai ales a Egiptului au fost extraordinare şi m-am simţit onorată şi foarte norocoasă că le-am trăit.

 „În România îţi poţi asuma riscuri artistice mai mari“

Ce momente comice s-au petrecut în timpul filmării Legendei activistului în inspecţie?

Pot să spun că s-a rîs la filmare, în principal cînd repetam sau cînd actorii îşi dădeau replica şi asta pentru că dialogul e fabulos (o spun fiindcă nu l-am scris eu, ci Cristian Mungiu). Un moment interesant, chiar dacă nu tocmai de rîs, s-a petrecut într-o după-amiază, în prima sau a doua zi de filmare, cînd pe uliţa principală a satului am fost acostată de un tînăr briantinat care semăna vag cu Adrian Mutu şi conducea un Mercedes negru ultimul tip. Eram împreună cu Andra Chiriac, asistenta de regie, şi domnul s-a recomandat a fi cel care „ştie tot ce mişcă pe-aicea“. Se pare că uitasem să-i cerem voie să filmăm pe teritoriul lui, dar din fericire nu ne-a făcut vreo ofertă imposibil de refuzat.

Cît înţelege un student la film în Los Angeles despre „Epoca de Aur“?

Cam cît înţeleg şi tinerii români născuţi după 1989, care cunosc epoca doar din poveştile părinţilor (şi acum poate din filmele noastre). Dar foarte mulţi dintre studenţii de la USC sînt de-a dreptul fani ai cinema-ului românesc contemporan, în special 4 luni, 3 săptămîni şi 2 zile şi Moartea domnului Lăzărescu.

Care ar fi diferenţele majore între a face film în America şi în România?

Avem nevoie de mult timp şi multă cafea pentru întrebarea asta. S-o păstrăm pentru altă dată.

Numiţi cinci diferenţe majore, atunci.

În America nu există nici un fel de organism guvernamental sau fundaţie culturală care să administreze fonduri pentru cinema. Prin urmare, eşti pe cont propriu sută la sută, din secunda zero. În consecinţă, în România (şi în Europa) se pot face filme dîndu-se o socoteală aproximativă pentru banii cheltuiţi, ceea ce în America nu se poate. Prin urmare, în România îţi poţi asuma riscuri artistice mai mari, dar se pot face şi filme absolut nule, şi din punct de vedere artistic, şi din punct de vedere comercial. În America, ambele extreme se întîmplă mult mai rar.

În America, lumea încă merge la cinema (deşi nu cu pasiunea pe care o au francezii, ca să fim drepţi). E adevărat, aproape în exclusivitate la blockbustere hollywoodiene, dar chiar şi publicul de nişă, care se duce la filme „străine“ şi „de artă“, e destul de numeros, fie şi numai pentru că există obişnuinţa generală de a merge la cinema.

În America, toată industria cinematografică e pusă la punct – cu legi, reguli, sindicate, asociaţii, sisteme de distribuţie, de marketing, agenţi, publicişti etc. România e încă un no man’s land, din punctul ăsta de vedere, ceea ce poate fi enervant, dar uneori lasă mai mult loc pentru improvizaţie şi negociere.

Ce filme româneşti aţi recomanda unui american şi de ce?

Reconstituirea lui Pintilie, un film care la vremea lui era la nivelul cel mai înalt al cinematografiei mondiale. Să mori rănit din dragoste de viaţă al lui Mircea Veroiu, care spune o poveste incitantă şi atrăgătoare, dar nu se mulţumeşte cu atît – un bun exemplu pentru cineaştii americani. Concurs al lui Dan Piţa, dar numai dacă pot să stau lîngă ei şi să le explic alegoria la fiecare pas, ca să înţeleagă semnificaţia acelui film în contextul istoric. Moartea domnului Lăzărescu, o viziune a morţii care e exact opusul a ceea ce cultivă cultura americană mainstream, şi tocmai de aceea extrem de tulburătoare, dacă e înţeleasă. Hîrtia va fi albastră al lui Radu Muntean, un film cu totul excepţional despre trauma naţională a lui decembrie ’89, ca să le răspund la întrebarea „cum a fost la Revoluţie?“. 4 luni, 3 săptămîni şi 2 zile, pentru claritatea cu care i-ar evoca unui american o experienţă pe care nu şi-ar putea-o imagina de unul singur. Iar la final, Amintiri din Epoca de Aur, ca să nu intre definitiv la idei: românii ştiu să şi trăiască, şi chiar le place.