"Eu, oricît de banal ar suna, cred în dragoste"

- interviu cu Lucian TEODOROVICI -

Este scriitor, senior-editor al săptămînalului Suplimentul de cultură, unde deţine şi o rubrică de comentariu politic, şi coordonator al Colecţiei „Ego. Proză“ a Editurii Polirom. Lucian Dan Teodorovici (n. 1975) a scris două piese de teatru: Inorogul, vasiliscul, elefanţii roz şi elefanţii galbeni (2000) şi Audienţă 0, precum şi volumele de proză: Cu puţin timp înaintea coborîrii extratereştrilor printre noi (2005), Lumea văzută printr-o gaură de mărimea unei ţigări marijuana (2000), Circul nostru vă prezintă (2002), Atunci i-am ars două palme (2004) şi Celelalte poveşti de dragoste (2009).

Sîntem pregătiţi, cînd ne îndrăgostim, de gesturi pe care înainte nu le-am fi făcut? De ce, dintr-odată, nu ne mai pasă că ne expunem privirii celorlalţi?

Depinde şi de momentul în care ne îndrăgostim. Cred că nu-ţi pasă la 18-20 de ani, cînd libertatea atinge cote maxime în viziunea proprie, ba chiar şi instinctul de conservare e un pic atrofiat. După aceea, cred că încerci, nereuşind totuşi prea des, să-ţi ţii sentimentele în nişte limite pe care le-ai stabilit în mod raţional. Asta-i percepţia mea, cel puţin. Pe de altă parte, e atît de frumos să fii îndrăgostit, încît te surprinzi pe tine însuţi făcînd destule „gafe“, pe care cu raţiunea turată le-ai evita, fireşte. Dar, pînă la urmă, puţină inconştienţă contribuie la farmecul îndrăgostirii.

Sînt poveştile de dragoste din ziua de azi comparabile cu poveştile de pe vremea bunicilor?

Sînt convins. N-am trăit eu pe vremea bunicilor – evident că pentru mine, ca şi pentru dvs., acelea sînt fie poveşti livreşti, fie istorii expuse şi trecute prin filtrul nostalgiei. Dar cum să fie dragostea altfel? Eticheta s-a schimbat, da, dragostea e „marketată“ acum, dar eu cred că, de cele mai multe ori, ce se vinde prin presă, la televiziuni, drept dragoste e, de fapt, un cu totul alt „produs“, ambalat în aşa fel încît să fie cît mai bine vîndut. În adevăratul ei sens, dragostea e însă neschimbată.

S-a întîmplat vreodată să vă abordeze vreo cititoare spunîndu-vă că s-a îndrăgostit de dvs. după ce v-a citit cărţile?

Cu tot regretul, n-am ajuns în faza în care cineva să-mi spună că s-a îndrăgostit de mine datorită cărţilor mele. Au fost, din fericire, cazuri în care diverşi cititori m-au plăcut ca om după ce m-au plăcut ca scriitor. Dar să se îndrăgostească… nu ştiu, nu cred. Sau, dacă s-a întîmplat, ceea ce ar flata vanitatea mea masculină, n-am aflat nicicînd.

Care a fost cea mai frumoasă replică/propunere venită din partea unei cititoare?

Cea mai proaspătă în mintea mea e o replică recentă, chiar de la lansarea ieşeană a cărţii mele, cînd o cititoare, venind să-i semnez cartea, mi-a zis cam aşa: „Se vede că ştii să iubeşti foarte frumos“. Nu ştiu cum a transmis asta cartea mea, dar nu poate decît să mă bucure. Cît priveşte propunerea… N-au fost decît propuneri inocente, şi alea frumoase, la rîndu-le. Sincer să fiu însă, la cît de rupt de lume am fost în ultimii ani, cred că nici n-aş fi remarcat vreo altfel de propunere, chiar dacă ar fi existat.

Aţi construit vreun personaj inspirat de o persoană reală, căreia apoi i-aţi atribuit caracteristici ale personajului?

Eu îmi creez personajele în funcţie de necesităţile temei. După care, încep să le dau atribute atît fictive, cît şi inspirate de caracteristicile unor oameni pe care-i cunosc. Dar, pînă la urmă, creez personalităţi noi, chiar dacă am „împrumutat“ cîte puţin din personalitatea unor oameni în carne şi oase. Mi-ar fi greu deci să mă îndrăgostesc de o persoană după ce am creat un personaj „furînd“ puţin din însuşirile ei. Recunosc însă, m-am inspirat şi din relaţiile mele de dragoste, am adăugat unor personaje literare caracteristici ale femeilor pe care le-am iubit.

Mi s-a întîmplat însă altceva: să creez un personaj fictiv, în felul descris, şi pe urmă să se regăsească-n el, într-o oarecare măsură, o persoană din lumea reală. Am, de exemplu, o povestire într-un volum mai vechi, care „vorbeşte“ despre cum şi-a pierdut omul contemporan vitalitatea, într-o lume în care se trăieşte mai mult din automatisme sociale. Descriam deci o viaţă ternă, lipsită de sclipiri, pe ruta casă-serviciu-casă, şi aveam un personaj care era portar la o instituţie. Venind într-o zi la serviciu, portarul nostru m-a oprit, m-a invitat în chichineaţa lui şi, după cîteva minute, am aflat că-şi dăduse demisia, hotărît să-şi refacă viaţa, că voia să se înscrie la o facultate, şi multe altele. Erau planuri frumoase, l-am felicitat. Dar am aflat apoi şi motivul: omul se regăsise în povestirea mea, era convins că despre el scrisesem şi avusese nişte revelaţii. Problema era că pe el îl ştiam de vreo şase luni, iar povestirea o scrisesem cu doi ani înainte. I-am spus, nu m-a crezut. Şi-a dat, într-adevăr, demisia. La vreo doi ani, ne-am întîlnit: era student şi-mi mulţumea că i-am oferit motivaţia. După aceea, din păcate, nu ştiu ce s-a mai întîmplat. Sper să-i fie foarte bine pentru că altfel aş avea un sentiment de vinovăţie, deşi, o mai spun o dată, nu scrisesem despre el, de fapt.

Dar ajungeţi să cunoaşteţi mai bine femeile, scriind despre ele?

Nu ştiu. Ajungi oare, în vreun fel, să le cunoşti mai bine? Glumesc puţin punînd întrebarea asta retorică, pentru că eu, de fapt, cred că există un mister feminin în aceeaşi măsură în care există unul masculin. Cred că e vorba despre misterul uman, de fapt. Iar pe oameni nu ajungi să-i cunoşti scriind despre ei, ci trăind printre ei. Sigur că, cînd un bărbat se referă la femei, mai ales cînd o face în ansamblu, nu poate să iasă dintr-o raportare cumva livrescă, pentru că femeia în literatură e înconjurată de mister. În realitate însă, misterul e al relaţiei dintre femeie şi bărbat. Adică misterul e, de cele mai multe ori, în dragoste.

Scriind despre o iubire neîmplinită, autorul nu se ajută, de fapt, şi pe sine?

Nu-mi dau seama, sincer, dacă literatura are cu adevărat un rol catartic pentru scriitor. Eu, în mod cert, nu apelez la ficţiune pentru a găsi finaluri unei poveşti din realitate. Poate, într-un fel, literatura te eliberează de obsesii. Dar nu neapărat în sensul că le „pune capac“. Celelalte poveşti de dragoste, de exemplu, e o carte în care iubirea e omniprezentă, dar nu vorbeşte despre vreun final. Ci mai degrabă despre teama unui final. Asta fiind perspectiva, cartea n-a avut nici un efect… practic. Nici măcar nu-i confesivă, deşi tonul e unul de-acest tip. Nu-i confesivă în sensul că nu eu, autorul, mi-am expus acolo poveştile, ci mai degrabă – ziceam mai sus – temerile reale transformate în teme literare.

Aţi făcut vreodată diferenţă între literatura scrisă de femei şi cea scrisă de bărbaţi?

Sigur că sînt mărci ale literaturii feminine, de la temele abordate, mult mai personale şi, uneori, punctate de o mai mare sensibilitate, pînă la stil. Dar nu cred că merită discuţia: literatura poate fi bună sau slabă, indiferent dacă e scrisă de un bărbat sau de o femeie.

„Iubirea e 100% pozitivă“

Cît de traumatizant este pentru un bărbat momentul cererii în căsătorie?

În ce mă priveşte, nu-mi amintesc decît emoţia plăcută a momentului. Traumatizantă a fost mai degrabă ziua nunţii care, în ciuda a ceea ce se spune, nu-i tocmai una plăcută pentru sărmanii miri. E momentul cînd trebuie să fii foarte atent să nu deranjezi sensibilităţile neamurilor, ale celor două familii reunite, e un moment de stres. Eu aşa privesc în urmă ziua respectivă. E frumos tot ce-a fost înainte, au fost şi sînt încă momente încîntătoare şi după, începînd de la micile bucurii de zi cu zi, pînă la călătoriile pe care le faci brusc, de nebun, călătoriile alea nepregătite care te rup de cotidian.

Cunosc familii care gîndesc că, uneori, e nevoie de o „respiraţie“ în cuplu, de asta îşi petrec concediile separat. Măcar atunci, spun ei, să se simtă liberi. Eu cred că asta-i o mare eroare, care creează nişte obişnuinţe ce pot duce, în final, la ratări ale unor iubiri. Concediile înseamnă oricum o ieşire din monotonie, iar cînd sînt petrecute alături de soţul tău/soţia ta, îţi oferă un cadru nou, proaspăt, uneori feeric pentru povestea ta de dragoste, chiar dacă ea e una „veche“. O reîncarcă. Mie orice concediu îmi oferă şansa să-mi redescopăr soţia, s-o văd altfel decît în zilele de rutină, să-i recunosc un anume zîmbet pe care-l credeam de domeniul nostalgiei, s-o văd privindu-mă într-un fel, s-o simt fericită. Toate astea ajută relaţiei noastre şi, cred, ar ajuta mult oricărei relaţii în general. Să te distanţezi de persoana iubită în numele „respiraţiei“ de care vorbeam înseamnă să ratezi şansa s-o vezi pe cea de lîngă tine şi altfel. S-o vezi ca atunci, la început. Dar m-am îndepărtat de subiectul întrebării, aşa că mă opresc aici, spunînd din nou că nu, nu văd de ce ar fi traumatic, pentru că evenimentul respectiv se produce în general pe fondul celui mai intens moment din dragostea faţă de cea căreia-i adresezi cererea.

<i>Se transformă iubirile după o lungă perioadă de convieţuire? </i>

Se pot transforma în altfel de mari iubiri. Se ştie, cînd ceva se pierde, altceva se cîştigă. Perioada în care eşti îndrăgostit e pigmentată cu tot felul de descoperiri, care se pot transforma uşor, ţinînd cont de toată emoţia aferentă, în entuziasme faţă de persoana iubită. Cu timpul, orice entuziasm îşi pierde din „cotă“, ceea ce e absolut firesc. Iar lucrul ăsta nu-i neapărat negativ. Cînd ceea ce te farmecă la o persoană devine obişnuinţă nu înseamnă că ţi-ai pierdut gustul pentru acel aspect, ci doar că aprecierea nu e sporită şi de surpriza descoperirii. Altfel, ea poate chiar să crească în timp.

Eu cred că o familie fericită nu e cea care mimează, la ani şi ani după căsătorie, trăiri apropiate de fiorul iniţial al îndrăgostirii. Poate părea dur termenul „mimează“, dar chiar asta-i părerea mea. Ştiu familii „perfecte“ în ochii lumii, în care ambii parteneri se declarau cu lejeritate „veşnic îndrăgostiţi“, iar dincolo de faţadă se ascundea cu totul altceva… Mi se pare că societatea te împinge de multe ori la tipul ăsta de falsitate. Familia nu are cum să-ţi ofere starea de permanentă îndrăgostire, aşa cred, însă îţi poate oferi mult mai mult. Anume, linişte, siguranţă, încredere, o prietenie extraordinară, numeroase împliniri mărunte sau mari. Inclusiv o relaţie sexuală fericită. Şi multe altele. Toate acestea înseamnă, de fapt, tot dragoste. O altfel de dragoste.

Cît e imaginaţie şi cît e iubire adevărată într-o relaţie?

Eu, oricît de banal ar suna, cred în dragoste. Nu-i un sentiment hrănit de imaginaţie, ba dimpotrivă, cred că, în realitate, e dincolo de ceea ce poţi povesti. Asta m-a şi îndemnat, de mulţi ani, spre tema literară a iubirii, pe care, odată cu Celelalte poveşti de dragoste, îmi place să cred că abia am abordat-o. Dragostea e o provocare, pentru că ea implică foarte multe lucruri şi, mai mult, captează felurite alte sentimente care intră într-un fel de simbioză cu sentimentul major.

Cum ajung unele cupluri să-şi spună „doar mi s-a părut că te cunosc“?

Explicaţia cred că, într-un anume fel, am dat-o mai înainte, cînd vorbeam de entuziasmele incipiente. Îndrăgostirea e datorată micilor sau marilor descoperiri, îmbrăcate în entuziasm, faţă de partener. Dar e şi foarte înşelătoare. Dacă te gîndeşti bine, vezi că, îndrăgostit fiind, ai tentaţia să transformi şi ceea ce altădată ai fi considerat un defect la o altă persoană într-o calitate la persoana iubită. Nu iubeşti cu mintea – ăsta-i, bineînţeles, un truism. Şi de asta, din păcate, intrarea într-o relaţie seamănă, vă rog să-mi scuzaţi uşoara vulgarizare, cu intrarea într-un cazino: ai multe de investit, eşti dispus s-o faci, te copleşesc emoţiile, poţi pierde enorm, dar poţi şi să cîştigi. Ce te mînă acolo? Raţiunea ţi-ar spune să nu rişti pe atît de puţine cunoscute. Dar emoţia e atît de mare, încît nu poţi să pui preţ în momentele acelea pe raţiune. Din fericire, şansele de a cîştiga în dragoste sînt mai mari decît acelea de a cîştiga la cazino. Din nefericire, după o relaţie eşuată e de multe ori mai greu să-ţi revii, decît atunci cînd pierzi ceva mult mai material.

Cum a fost prima dragoste?

Cînd oamenilor li se pune întrebarea asta, în general, nu ştiu de ce, îşi povestesc prima relaţie, nu prima dragoste. Prima dragoste însă e aceea la care te raportezi tu ca fiind prima, după ani şi ani. Prima mea dragoste a venit la a nu mai ţin minte cîta relaţie. Pînă atunci, mi se mai păruse de cîteva ori că simt fiorii aceia, fusesem emoţionat în faţa altor fete sau ţinînd de mînă alte fete. Dar prima dragoste, cu adevărat, a fost undeva în jurul vîrstei de 17 ani, chiar dacă lucrul ăsta îl conştientizez abia acum, rememorînd. A durat ceva mai mult de-o vară şi, deşi a fost foarte specială pentru mine, n-a ieşit deloc din tipare: lungi plimbări, întîlniri emoţionante, mici gelozii atenuate de „claruri de lună“, dacă pot să zic astfel. A fost frumos, dar mai toţi am trăit frumosul ăsta, nu? Nu pot eu să vin acum cu ceva nou, referindu-mă la ceva atît de cunoscut. Prima dragoste îşi are tot spectaculosul tocmai în faptul că e prima. Iar la mine n-ar fi putut să fie altfel.

De ce se încheie basmele de dragoste cu „au trăit fericiţi pînă la adînci bătrîneţi“?

Pentru că povestea de iubire este întotdeauna idilică. Nu iubirea e vinovată de despărţiri, de scandaluri, de drame, ci lipsa ei. Iubirea e foarte frumoasă, e 100% pozitivă. Şi în copilărie, şi în tinereţe e bine să ai exemple pozitive. Asta e o explicaţie simplă. Dincolo de ea, e vorba şi de un amănunt tehnic: cînd naraţiunea se încheie, iar scriitorul nu mai are altceva de spus, formula „şi au trăit fericiţi pînă la adînci bătrîneţi“, fiind tipică, e în acelaşi timp comodă.