Cel mai bun album românesc din 2009

2009 a fost un an bun pentru muzica românească. The Amsterdams, NU & Apa Neagră, E.M.I.L., Go To Berlin, Kumm, Luna Amară, OCS, cu toţii au scos albume noi, recenzate, cel puţin, în paginile Dilemei vechi. Alţii n-au avut norocul ăsta, dar asta nu-i face mai puţin buni/demni de cumpărat & ascultat. Pot însă alege cronicarii muzicali ai patriei cel mai bun album românesc din 2009? (M. C.)

Paul BREAZU

Hip-hop-ul fabricat în România şi-a trăit epoca de aur cîndva între 1999 şi 2004, perioada închisă între cel de-al patrulea album BUG Mafia, După blocuri, şi Foame de bani, ultimul material decent produs de La Familia. Tot ce a urmat după acest an n-a făcut decît să repete cataleptic toate poveştile deja spuse pînă atunci. Între timp, hip-hop-ul american, pînă la urmă ţîţa de la care au supt toţi artiştii români, fără excepţie, a clacat, iar explicaţia poate veni, printre altele, din scenariul scris de Nas acum trei ani, cu Hip Hop Is Dead, din etichetarea muzicii lui Kanye West ca hip-hop sau din teoria dezintegrării în alte genuri, clamată de Sasha Frere-Jones, cronicarul de la The New Yorker. Aproape mort, hip-hop-ul începe deja să se zombifieze, iar creatura pe care o auzim astăzi se mişcă mai bine în cluburi decît după blocuri. De acolo vine şi A.E.R. (Asta E România), albumul lui Nicalai – fost membru al colectivului BUG Mafia –, o operă dezbrăcată de tematica şi stilistica clasicilor români ai genului, care ar putea să i se revendice mai degrabă hibridizărilor lui Timbaland decît purismelor vreunui Johnny „J“ Jackson şi care are antenele ridicate către (electro-)pop-ul nostru cel de toate zilele şi nopţile, măcar în aceeaşi măsură ca Şuie Paparude, ca să dau un exemplu de aproape.

Ana M. CĂLIN

De cînd mă ştiu, sînt suspectă de un entuziasm tîmpit, aproape nevertebrat, imposibil de controlat măcar, dacă nu stopat, în ceea ce priveşte muzica. Sînt omul care înlătură zeci de ore de oboseală, ca să meargă la un concert. Sînt cea care-şi calculează vacanţele în funcţie de concertele care au loc într-o anumită perioadă. Sînt persoana care renunţă să sufle în lumînările de pe tortul pregătit de mama, pentru a se înghesui cu încă 300 de demenţi, la o sesiune de story tellers, într-un magazin prăfuit dintr-un oraş nedestinaţie turistică. Sînt cineva prin venele căruia curge cu frenezie muzica, fără punct. Sînt, într-un fel liniştit, o obsedată de muzică. Sînt omul care a ascultat „Morsa“ de 200 de ori, în buclă, fără să clipească vreodată a plictis. A urmat albumul, Far From Telescopes, pe care l-am primit din curtoazia unui Oigăn, într-o formă nedespărţită în piese. O singură bucată, numai bună picurării fără oprire, într-o venă dependentă de Kumm. Îmi pare rău pentru ceilalţi concurenţi ai anului, pentru că – cu o singură excepţie, după părerea mea prea patetică – au prezentat materiale bune, în special ZOB ca sound, şi Go To Berlin, ca speranţă. Dar albumul Kumm este, fără îndoială, din parte-mi, albumul anului fără soţ în România. Nu curajul de a-şi urma şi respecta trăirile şi pornirile „organice“ (citat Iordache) îl recomandă, deşi nici acesta nu e de neglijat, în prezenţa rezistenţei unui nucleu de iubitori conservatori. Îl recomandă cu entuziasm largheţea şi naturaleţea cu care sînt compuse şi puse pe disc piesele, alura neglijentă, deşi studiată pînă unde a fost posibil, a sound-ului, strălucirea de glob dintr-o discotecă dansantă, calitatea impecabilă a conceptului, aproape de suspiciunea de snobăreală. De la prima pînă la ultima piesă cu gust de căpşună, staniol şi ricin îl recomand, cu gura plină, eu.

Matei FLORIAN

Se poate întîmpla ca nişte oameni plini de talent, Mihnea Blidariu, Nick Fagadar, Sorin Moraru, Răzvan Ristea, Vali Deac sau, mai nou, Mihnea-Andrei Ferezan, să găsească melodia în esenţa ei simplă şi orgolioasă, să descopere melancolia ca supravieţuire demnă, să refuze orice fel de moment ludic trecător şi să se îndrepte, hotărît, pe calea pretenţioasă a demonstraţiei totale. Riscurile unui astfel de drum nu sînt puţine: vanitatea, pedanteria, excesul sau ermetismul stau la pîndă în preajma temelor grave, gata să le paraziteze la cea mai mică abatere. În astfel de construcţii laborioase, din care jumătăţile de măsură sînt excluse, singurul reazem rămîne sinceritatea, patima şi ardoarea, chestiuni fără de care orice lună, oricît de amară, ar fi amară degeaba. Or, această Lună Amară care, între timp, a ajuns la cel de-al treilea album al ei, s-a împlinit suficient încît să lumineze de una singură toate acele cotloane rămase în penumbră. La felul cum se aud lucrurile pe Don’t Let Your Dreams Fall Asleep, frăgezite acustic, cultivate alternativ, subtile progresiv şi pasionale melancolic, amărăciunea pare să-şi fi găsit dozajul corect de vitalitate, explozie ţinută sub control, eliberare presimţită şi stare meditativă. Lirismul scotocitor al acestui album călătoreşte într-o zonă pretenţioasă care îţi solicită simţurile, participarea afectivă. Au reuşit asta, coborînd încet, piesă după piesă, în inima melodiei.

Valentin MORARU

În ciuda schimbărilor de componenţă, Kumm este o trupă care a reuşit să-şi conserve experienţa acumulată şi să producă de fiecare dată ceva nu neapărat doar nou, cît cu adevărat proaspăt. Cel mai recent album al trupei, Far From Telescopes, a venit doar ca o confirmare. Oferind o combinaţie reuşită de indie cu new wave şi art-rock, albumul este în primul rînd accesibil. Deschis chiar şi pentru cei cu urechi înţepenite, este cît se poate de modern şi energic. E adevărat, pentru o mai bună înţelegere se impune a fi ascultat de mai multe ori, dar în această situaţie devine evident că poate da dependenţă celor pasionaţi. Simplu, dar eficient, Far From Telescopes cîştigă şi prin faptul că este foarte bine produs. Aici Kumm împarte gloria cu inginerul de sunet Gabi Andrieş de la studioul Viţa de Vie şi Cristian Varga de la MasterVargas din New York. Un pic discutabil este echilibrul materialului, dar oricum, un început în forţă n-a stricat nimănui pînă acum, mai ales dacă şi finalul are piese foarte reuşite. Far From Telescopes începe cu „Mister Superman“, continuă cu „Beautiful Country“, trece prin „Pop Song“ şi ajunge la Pink Ballon pe un traseu indie-pop inteligent construit pentru a nu oferi deloc tentaţia unui skip. Albumul te prinde şi finalul – „Man in a Can“ (aka „Morsa“) plus „Fishing in the Swimming Pool“ – te trimite exact unde vrei să ajungi, fie că eşti fan Coldplay, Snow Patrol sau Radiohead. Sau cum spun Kumm: „fie că eşti Superman, fie că te-arunci din tren“.

Vlad STOIAN

Semiosis sînt, în mod fabulos, români! La cum sună, m-aş fi gîndit că originile le vin de prin vreo fundătură englezească (în conglomerat cu mormoloci veridici ca Mogwai sau recent destrămaţii Redjetson). În schimb, e printre puţinele dăţi cînd greşesc în localizări (tocmai ce-mi ieşisem din hipnozele arhiva7.ro, alt stup de miere liberă) şi iată-mă uimit cu doi magi „ambientoşi“, veniţi din miezuri de Craiova şi clocotind în faţa unei urechi mai mult lipsă tot felul de mileuri comuniste pe care poţi s-atingi croşetate miriade de texturi electronico-post rock. Deşi execrabil live (i-am zărit de două ori şi cheful mi-a pierit), albumul Pictural vine destul de şugubăţ în căşti, cu executare ce miroase a îndelung studiată, şi scos, aproape evident – aici nu m-am mai înşelat –, la un netlabel vrednic de Mioriţe şi acesta – Asiluum. Proiectul a luat naştere anul trecut şi îi are la controale pe Seidiu Alexandru (de altfel cunoscut în cadrul aceleiaşi case drept Candlestickmaker) şi Şerban Ilicevici. Multe personaje, la fel ca descrierea last.fm anorexică, sînt de părere că duo-ul de faţă reprezintă înfăptuirea primului material post rock românesc. Paleta, e drept, nu e deloc largă şi nu prea ai cu cine altcineva să mai asociezi prin zonă genul, însă măcar despărţiţii – la fel de tineri şi mustind speranţă – Israel Lights (cu un EP free online şi ei) tot sînt mai la începutul istoriei „trist-rock“ autohtone. Pictural răsună proaspăt, parcurge toate „energiile“ slowcore spumante similare celor secretate de „ansamblul“ internaţional „Explosions In The Sky“, „This Will Destroy You“, „Red Sparowes“ (…la braţ cu „Windsor For The Derby“, „Meanwhile“, „Back In Communist Russia“, „Saxon Shore“ sau chiar „Codeine“, „Maps“) şi generează senzaţia de firesc cum că patria asta n-are exclusiv public de week-end în Krystal-ul bucureştean şi schimonoseli cu ojă proastă gen Lady Gaga la MTV. Din foarte contra, de măcar doi anişori încoace, voia bună, minţile dezvelite spre Soare şi apucăturile rafinat-eclectice şi-au mutat sacoşele de-un leu cu „Criza nu există“ în clubul Control din Capitală şi – sporadic – ß alte locuri discrete asemănătoare. Mai pe scurt şi fără palavre romanţate zis: luaţi şi descărcaţi! Copiii ăştia îşi dau gratis creaţia. Total întîmplător în 2009-ul audio local: chiar merită.