Istorie românească

Într-o „cronică a mizantropului“ – intitulată „Puţină istorie“ –, din Adevărul literar şi artistic (17 ianuarie 1937), G. Călinescu se referă la un număr de curiozităţi istorice, mai puţin familiare publicului larg şi chiar specialiştilor. De exemplu, nuvela Doamna Chiajna, a lui Al. Odobescu, nu este, după critic, deloc „adevărată“. Textul narează eforturile vestitei doamne Chiajna de a-l pune pe tronul Munteniei şi, ulterior, al Moldovei pe fiul ei, Petru Şchiopul, şi „cum, în cele din urmă, acesta a izbutit să domnească, pe rînd, în amîndouă ţările“. De fapt, la mijloc se află – spune Călinescu – „o ciudată coincidenţă de nume şi erori de cronicar“. Petru din Muntenia era, într-adevăr, fiul doamnei Chiajna şi al unui anume Mircea Ciobanul (care nu a fost vreodată domnitor), însă nu era, totodată, una şi aceeaşi persoană cu Petru Şchiopul ce a domnit numai în Modova. (Se pare că eroarea cronicarilor autohtoni, preluată de Odobescu, ar fi cunoscut o îndreptare tardivă, prin profesorii interbelici Bănescu, elinist, şi Bogdan, slavist. Aceştia ar fi rectificat informaţia, folosindu-se de un vechi poem grec şi, respectiv, de o cronică slavonă a lui Azarie.) Nuvelistul transformă astfel, pînă la incompatibilitate, istoria, prin intermediul ficţiunii, lucru în general acceptabil oriunde şi oricînd. Călinescu însă strîmbă din nas, arătîndu-şi, fără ocolişuri, iritarea: „Descoperirea este, ce e drept, cam supărătoare pentru Odobescu, şi oricît ar pretinde literaţii că arta e artă, nu pot suferi gîndul unei asemenea neconformităţi cu adevărul“. Totuşi, să recunoaştem, nu ar fi acesta primul caz din istoria literaturii. Sau ar trebui să zicem oare „literatura istoriei“?

Criticul aminteşte aici, de asemenea, cîteva mituri istorice indigene, preluate, la nivel de conştiinţă colectivă, în mod automat, de către fiecare generaţie de români. Toţi ştiu că „Ţepeş trăgea în ţeapă, că Lăpuşneanu tăia boieri, că Milescu a fost însemnat la nas“. Avem tendinţa de a lega ima-ginile (terifiante) în cauză doar de numele acestora trei. Dar – observă justificat editorialistul – „o cît de superficială citire a cronicilor noastre ne face cunoscute următoarele curiozităţi: mai toţi domnii au tăiat boieri şi unii mulţi deodată. În genere, erau decapitaţi. O pedeapsă mai uşoară era aruncarea în ocnă. Tragerea în ţeapă este o tortură tipică, ce a dăinuit mult după Ţepeş. Însemnarea la nas se făcea mai cu seamă pretendenţilor la tron, şi nu ştiu cine, după cronici, a scăpat de ea. Chiar ilustrul Stolnic Constantin Cantacuzino ar fi fost puţin crestat. Crestătura se făcea de obicei numai pe o latură a nasului, alteori se pare că în vîrf. Vinovatul era trimis şi la călugărie cu sila. Ceva mai înainte, leacul contra pretendenţilor era scoaterea unui ochi. Unii domni au scos amîndoi ochii. Lăpuşneanu se distra grozav cu această operaţie. Odată cu nasul se mai tăiau uneori şi urechile. O pedeapsă blîndă era punerea în obezi şi atîrnarea lanţurilor de gît“. De ce, atunci, singularizăm acţiunile în chestiune, legîndu-le doar de un personaj istoric? Aparent, se manifestă în noi impulsul mitologizării istoriei şi creionării ei în termeni excepţionali. Ne plac ieşirile din rînd şi poveştile spectaculoase. Naraţiunile din vechime nu pot fi rutină şi, de aceea, trebuie legate numai de figuri unice, învestite cu mister şi fior epic. Este posibil, la rigoare, ca toate marile caractere istorice ale umanităţii să nu fie decît nişte reprezentări, la origini, mai curînd comune, îngroşate însă de imaginarul colectiv – pe parcursul trecerii timpului –, pe baza unui singur gest, pînă la obţinerea aurei de excepţionalitate. Cînd citim ori scriem istorie, nu reuşim, în fond, să scăpăm de nostalgia marilor mituri.

În sfîrşit, Călinescu oferă şi un exemplu – total neaşteptat – în care istoria se (auto)desacralizează, normalizîndu-şi traiectoria (în general) mitic-ficţională şi devenind, cu alte cuvinte, contemporană cu noi. Îl voi lăsa pe critic să vorbească, în lumina feerică a propriilor exerciţii stilistice: „Moartea lui Miron Costin a fost anunţată la gazetă. Iată un lucru pe care cititorul nu l-ar bănui. Este însă adevărat. Curînd după decapitare, o gazetă din Foligno (Italia) vestea cititorilor europeni (19 februarie 1692) uciderea lui Mioon (sic) Costin Logofeld, dînd informaţii foarte exacte. Ştirea o avea de la corespondentul său din Polonia“. Comportamentul firesc, „profan“ aşa-zicînd, al timpurilor prezente – transferat abrupt în negura istoriei – uimeşte, stîrnind un interes imediat, în felul său paradoxal, tot de origine mitică. Undeva, în straturile adînci şi obscure ale subconştientului cultural, nu ne aşteptăm ca strămoşii noştri să se fi purtat aidoma nouă, să fi avut trăiri identice şi să fi beneficiat, în ultimă instanţă, de aceleaşi comodităţi ale vieţii de zi cu zi, chiar dacă, evident, ceva mai rudimentare. Natura repetitivă a istoriei reprezintă, pînă la urmă, ea însăşi un mit primordial, derivat din traseul de regulă ciclic al fenomenelor în univers. Nimic nu se schimbă cu adevărat, totul intră doar în structurile concave ori convexe ale unor lentile transfiguratoare. Dacă observaţi, pînă şi decorul psihologic al evenimentelor era acelaşi. Românii transmiteau periodic Vestului informaţii sîngeroase şi profund îngrijorătoare.