Fusion
● Vampire Weekend, Contra, A&A Records/Warner Music Licensee, 2010.
Acum doi ani, Vampire Weekend lansa un album care aducea un război deloc rece între consumatorii/criticii de muzică, indivizi care-şi aruncau în aer ura şi dragostea cu preponderenţă în blogosfera noastră cea de toate zilele şi nopţile. Dincolo de consideraţiile legate de estetica sonoră căreia i se circumscria grupul din New York – şi în care Graceland-ul lui Paul Simon devenea o referinţă plictisitor de recurentă doar pentru că memoria colectivă refuza să-şi amintească o altă operă care să fi hibridizat cu atîta uşurinţă pop-ul american şi ritmurile africane (pe vremea aceea ca gest politic, totuşi) –, debutul VW era, simptomatic, ilustrata perfectă pentru peisajul muzical al lui 2008, unul în care totul începea să depindă de umorile degrabă schimbătoare ale Măriei Sale Bloggerul-de-Trendsetting, dar, important, şi de (in)dispoziţiile de moment ale Excelenţei Sale Comentatorul-Postărilor-Bloggerului-de-Trendsetting, cel care, în egală măsură, putea şterge de pe (inter)faţa pămîntului ceea ce inventase cel dintîi cu o fracţiune de secundă înainte.
În fapt, reproşurile pe care i le aducea jumătatea nemulţumită şi ovaţiile pe care le primea de la jumătatea extaziată se întîlneau în chiar acelaşi punct, unul pe care vorbitorii de limbă engleză îl numesc „hype“, iar limba română îl traduce, slăbindu-i parţial sensul, prin „publicitate excesivă“. Interesant era însă ceea ce ascundea ceva mai în spate apariţia unei trupe care devenea celebră înainte de a avea un motiv să o facă: un nou sistem de distribuţie (marketing şi vînzare) şi consum, un model economic de care lumea nu se mai satură să vorbească. Cumva, notorietatea şi succesul unei formaţii precum Vampire Weekend pot fi explicate printr-o sintagmă foarte simplă: adaptabilitatea la acest nou model. A fost suficient ca bloggerii să vorbească despre acest grup pentru ca lumea să vorbească/să comenteze despre acest grup, iar el să existe. Toate celelalte au venit după. Această inversare a procesului ar fi doar una dintre noutăţi.
Pe de altă parte, Internetul a deschis/descompus complet lumea, aducînd foarte aproape ceea ce părea, acum nu multă vreme, de neatins. Aşa se face că puştani din upper class, cu studii serioase în exclusivista Ivy League şi îmbrăcaţi în impecabile tricouri Lacoste, se simt perfect confortabil între sunetele importate de la Bollywood, întrerupte de synth-uri (p)optzeciste şi de texte în care se amestecă „horchata“ (America Latină) cu „balaclava“ (Ucraina) şi „Masada“ (Israel) cu Tokugawa (Japonia). Pentru ei, percuţiile africane trebuie să vină împachetate în băile funk sau dancehall şi să fie contrapunctate de riff-uri declarat rupte din partea de chitară a lui Johnny Marr de pe „This Charming Man“, iar discursul să reproducă sarcasmul deştept al unui David Byrne din perioada Talking Heads, atunci cînd nu e o aluzie de-a dreptul groasă la clasicizatul Sandinista!, momentul în care The Clash au comutat pe world music (ca fapt divers şi nu prea, „Contras“ e numele mişcării rebele din Nicaragua care s-a opus sandiniştilor).
E clar, insularizarea nu mai e la modă în noua muzică. Ne dăm în vînt după bucătăriile chineză, indiană, libaneză, japoneză, indoneziană, thailandeză etc. transportate în Occident, chiar şi conştienţi fiind, poate, că sînt doar nişte reinterpretări cultural-culinare, altoite cu un sos stereotipal destul de gros, dar ne extaziem şi mai şi în faţa amestecului – expert, se-nţelege! – dintre ele. De ce n-am face la fel şi cu muzica unor Vampire Weekend, mai ales că rezultatul acestei aparent imposibile mixturi e unul îmbătător? Eu unul nu văd nici un motiv.
