"La români există înca un soi de fatalism balcanic" - interviu cu Alain Garlan
În drumul spre Catedrala Fourvière, pe colina vechiului Lyon, departe de viaţa tumultuoasă a oraşului, se găseşte între natura semi-sălbatică şi construcţiile vechi ce păstrează atmosfera unei epoci de mult dispărute, clădirea École Nationale Supérieure des Arts et Techniques du Théâtre. Acolo l-am întîlnit pe Alain Garlan, vechi colaborator şi prieten al lui Silviu Purcărete, care a acceptat să ne povestească despre experienţa colaborării lor şi legăturile ce s-au ţesut între ei timp de mai bine de 15 ani. În prezent, Alain Garlan predă la ENSATT şi la Universitatea Lumière din Lyon, este director adjunct al Centrului Dramatic Naţional din Saint Denis şi director adjunct şi gestionar al Centrului Dramatic Naţional din Limousin, după ce a lucrat în domeniul teatrului, la radio – ca director co-fondator al Radio Bellevue şi în televiziune – ca director fondator al televiziunii TLM din Lyon.
Cînd a început colaborarea dvs. cu Silviu Purcărete?
Va trebui să fac drumul invers pentru a-mi aminti... Aş spune de vreo 15 ani. Era regizor în România şi activitatea principală şi-o desfăşura la Teatrul din Craiova împreună cu Emil Boroghină, care la acea dată era directorul Teatrului Naţional din Craiova. Eu am fost cooptat de către un director de producţie al Teatrului din Craiova care se afla în stagiu la Théâtre National Populaire din Lyon. În acea vreme aveam o mică structură de producţie independentă şi un amic comun m-a introdus în acest circuit, iar acest băiat mi-a propus să lucrez cu Teatrul din Craiova pe care nu-l cunoşteam deloc. Nu-l cunoşteam nici pe Silviu Purcărete, care nu venise niciodată în Franţa şi care fusese destul de puţin în turnee în Europa. Mergea în alte ţări, dar nu şi în Franţa. Asta s-a întîmplat demult, cu aproximativ 15 ani în urmă, cînd transformarea ţării încă nu era completă. Am hotărît să merg să îi văd spectacolele, în plină iarnă în România. Am întîlnit un artist care m-a impresionat foarte mult. Am devenit prieteni destul de repede şi m-am ocupat de aducerea pieselor sale în spaţiul francofon, în Franţa, în Belgia...
Am avut succes destul de repede. Am plănuit călătoriile de presă şi cele ale producătorilor la Craiova. Ţin minte şi acum, era iarnă şi mergeam cu autobuzul. Silviu avea o expresie care m-a mirat: aceea că birocraţia română era mereu surprinsă de zăpezi pentru că „în România nu ninge niciodată“. Am putut verifica şi eu că era adevărat. (Ne-a mărturisit domnul Garlan cu zîmbetul pe buze.) Am lucrat mulţi ani pentru a aduce în Franţa spectacolele Teatrului din Craiova. Am adus în Franţa piesele montate de Silviu Purcărete. Am jucat la Festivalul Artelor, am jucat la Bruxelles în mai multe teatre franceze, dar şi la Festivalul de la Avignon. Ulterior, Silviu a fost numit directorul unui teatru francez: Centrul Dramatic Naţional din Limoges, în Limousin. Era o regiune rurală care îi amintea de Craiova. Am hotărît să mergem acolo împreună în 1996, el ca director, eu ca mîna dreaptă, complice, director adjunct. În concluzie, am lucrat la Limoges aproape şapte ani, şi şase ani şi jumătate cu tot cu pregătirile de instalare. Apoi Silviu Purcărete şi-a construit propria companie independentă, al cărei preşedinte sînt. Aşadar am continuat drumul împreună.
Cîte piese de teatru aţi realizat împreună cu Silviu Purcărete de la începutul colaborării pînă acum?
De fapt, eu am lucrat la toate producţiile lui Silviu Purcărete în Franţa, însă nu am lucrat la aspectul artistic decît la cîteva dintre spectacole. Silviu mi-a propus să şi joc într-unele dintre piese, însă i-am răspuns că nu era o idee prea bună, pentru că, deşi cochetasem ca actor în trecut, am renunţat. Consider că atunci cînd te opreşti trebuie să îţi asumi alegerea, decizia. Am lucrat împreună la aspectul dramaturgic, la pregătirea, construcţia şi textele în franceză. Silviu vorbeşte o franceză perfectă, însă nu este mereu sigur. Am lucrat foarte mult la aceste aspecte. Am scris un număr de texte cu ajutorul său. La Limoges am lucrat la două mari proiecte: la Visul unei nopţi de vară în limba franceză. Textele în versuri ale lui Shakespeare sînt traduse în limba franceză în alexandrini. La Shakespeare versurile sînt de zece silabe, iar în Franţa versurile sale sînt de douăsprezece silabe. Această diferenţă lungeşte durata spectacolului cu 20%. Textele shakespeariene sînt mult mai lungi în Franţa decît în Marea Britanie.
Silviu era interesat de o traducere. Nu existau traduceri în decasilab, aşa că am tradus noi. A făcut cîteva propuneri, iar Silviu a fost cel care a decis. Cum eram actor, am făcut o traducere mai puţin literară, mai degrabă adaptabilă scenei, vocii actorilor, corpului, o traducere care seamănă un pic cu traducerile franceze recente ale lui Markovitch, un pic cam seci şi populare, nu aşa de gîdilate ca traducerile clasice cum ar fi alexandrinii din textele lui Victor Hugo, scrise într-o limbă foarte fluidă. În cazul lui Shakespeare, există adesea versuri abrupte, în ceea ce priveste şocul silabelor. Am făcut această experienţă şi ne-a amuzat foarte mult. Cred că a funcţionat destul de bine. Următoarea experienţă, care a durat foarte mult, a fost legată de textele din tradiţia arabă orală, dar acum şi scrisă, despre O mie şi una de nopţi. Am realizat trei mari spectacole care au plecat de la textul fondator al imaginarului european despre Orient. Unul dintre ele a fost creat la Sibiu şi se numeşte Pilaf şi parfum de măgar. Am ales traducerile pentru că erau foarte multe traduceri ale textelor arabe începînd din secolul XVIII-lea pînă acum. Au existat texte care apăreau în unele traduceri, dar nu şi în altele. Apoi le-am ales pe cele care corespundeau poveştii pe care am vrut să o transmitem şi am realizat trei spectacole în jurul textelor. Silviu a continuat apoi viaţa sa de regizor în Europa. Eu m-am ocupat de politica franceză a companiei sale, care a jucat foarte puţin în Franţa. În fine, Silviu mi-a solicitat sprijinul pentru a pune în scenă Metamorfozele lui Ovidiu la Luxemburg, Capitală Culturală Europeană acum doi ani. Am făcut aceeaşi muncă ca şi pentru spectacolele O mie şi una de nopţi. Am reluat traducerile lui Ovidiu, diversele versiuni, şi am făcut o selecţie a textelor pe care le-am tradus în franceza modernă.
Aţi tradus deci piesele străine şi le-aţi adaptat...
Da. A fost o muncă de dramaturg mai mult decît una de scriitor, o muncă de selecţie a textelor şi de adaptare. Am realizat o adaptare plecînd de la textele în limba engleză şi cele în latină, deşi recunosc că nu sînt deloc un latinist.
Nu aţi colaborat şi la textele autorilor francezi?
Nu. Silviu nu avea nevoie de mine pentru a le adapta. Nu am colaborat în mod concret pe scenă la crearea celorlalte spectacole.
Care este cea mai recentă colaborare a dvs. cu Silviu Purcărete?
Ar fi putut fi cea a Metamorfozelor la Sibiu, pentru că Silviu mi-a propus să lucrez cu el acolo, însă din motive obiective nu am putut fi prezent. Ultima colaborare cu Silviu a fost cu ocazia creării matricei spectacolului pe care îl prezintă la Sibiu, Metamorfozele, jucat acum doi ani la Luxemburg.
A decis să joace la Sibiu spectacolul pe care l-a creat împreună cu dvs.?
Da, pentru că spectacolul a fost realizat drept coproducţie între Compania „Silviu Purcărete“, Luxemburg şi Sibiu. Festivalul de la Sibiu este deci coproducător al spectacolului.
În final v-aş ruga să ne spuneţi cum evaluaţi dvs. colaborările teatrale franco-române?
Colaborările se sprijină pe foarte mulţi oameni. Este vorba de indivizi care au un interes aparte pentru acest tip de activitate culturală, care au ţesut legături personale şi profesionale cu România şi au decis să facă să avanseze un anumit număr de proiecte. În perioada în care am colaborat mai intens cu Purcărete, Institutul Cultural Român a rămas în afara tuturor proiectelor. Nu era în nici un circuit francez. Era o insulă românească într-un cartier din Paris. Cred că acum s-au mai schimbat un pic lucrurile. România se afla atunci încă în modul de organizare postdictatorială şi era izolată nu numai din punct de vedere geografic, ci şi în sufletul oamenilor. În acelaşi timp, paradoxal am putea spune, exista o mare voinţă a artiştilor de a juca în Franţa. S-au petrecut multe lucruri după ridicarea Cortinei de Fier. La ora actuală există mai multe spectacole străine, venite din Est, care sînt în turneu în Vest, decît viceversa, aşa cum se întîmpla în epoca precedentă. Mulţi artişti români s-au instalat în Franţa şi realizează spectacole. Am impresia că această tendinţă se estompează uşor pentru că interesul francezilor pentru români pare astăzi mai puţin viu ca în urmă cu zece ani. Nu există motive obiective pentru acest declin. Consider că motivele subiective sînt cele care determină relaţii puternice. La români există însă un soi de fatalism foarte balcanic. Totul depinde de prietenii şi de dorinţa comună de a colabora.
Aveţi planuri de viitor împreună cu Silviu Purcărete?
Trebuie să lăsăm lucrurile să crească în mod natural. Să lăsăm norocul ierburilor rele. Există în alegerile lui Silviu o mare formă de improvizaţie, la fel ca în organizarea şi în spectacolele sale. Dar mai presus de tot, Silviu a dat mereu dovadă de o mare fidelitate umană faţă de cei cu care a lucrat. Sînt convins că va exista o colaborare în viitor atunci cînd va avea nevoie de mine.
a consemnat Ilinca SANDU
