Cu telecomanda prin muzeu
„În curînd, fiecare om va avea dreptul la 15 minute de celebritate“ – spunea Andy Warhol, pe la 1970. Televizorul e „cel mai eficient mediu de transmitere în masă a informaţiei din istoria omenirii“ şi această calitate îl transformă în cea mai accesibilă rampă spre celebritate. Singura condiţie a celebrităţii, preconiza artistul, ar fi, deci, apariţia pe sticlă. Andy Warhol era deja celebru cînd a făcut această profeţie. Şi asta nu (numai) graţie televiziunii. Dar este cert că el a fost unul dintre primii beneficiari ai schimbării de paradigmă din artele vizuale: noul mediu nu oferea doar avantaje tehnologice, nu oferea doar acea iluzie a unui „aici şi acum“ adevărat, el garanta, mai presus de toate, o comunicare (în sens unic) cu un public extrem de numeros. Valoarea mesajului televizual rezidă deci în cantitate, în posibilitatea multiplicării (e exact opusul formelor „convenţionale“ de artă, valoroase datorită unicităţii). Era şi normal ca fascinaţia pentru imaginea televizuală să fie exploatată de artişti.
Muzeul de Artă Modernă din Viena (MUMOK) prezintă, pînă pe 6 iunie, probabil cea mai amplă expoziţie temporară dedicată interacţiunii dintre artele vizuale şi televiziune. Întinsă pe patru niveluri, expoziţia cuprinde cîteva sute de filme şi instalaţii multimedia realizate de pionierii artei video: Yoko Ono, Nam June Paik, Harun Faroki, Dara Birnbaum, Joseph Beuys şi, bineînţeles, inevitabilul Andy Warhol.
„Changing Channels – Kunst und Fernsehen 1963-1987“ panoramează cele mai importante puncte (artistice) de vedere asupra televiziunii şi rezumă principalele critici aduse mediului. Navigînd printre ecrane, am ales patru momente esenţiale ale acestei adevărate istorii a artei TV.
● În TV Is A Fireplace (1969), Jan Dibbets arată cum a ajuns aparatul TV noua vatră, noul epicentru al casei. Timp de opt zile, între Crăciun şi Anul Nou, postul austriac WDR 3 a transmis, la finalul emisiunii zilnice, imagini în mişcare cu un foc de şemineu. Filmul integral, care durează 24 de minute, arăta focul în dezvoltare, de la prima flamă pînă la ultimele scîntei dinaintea stingerii. Directorul Gerry Schum a difuzat acest film fără să-l anunţe în program şi fără nici un comentariu introductiv, în calupuri de cîte trei minute. Era modul său de a transmite telespectatorilor „Sărbători Fericite“. Dar nu la asta s-a gîndit Jan Dibbets: pentru realizatorul experimentului, filmuleţul era o ironie soft cu privire la puterea televizorului de a genera o comunitate, de a atrage laolaltă mai mulţi oameni. Douăzeci de ani mai tîrziu, lui Dibbets i-a venit ideea să vîndă filmul pe casetă video. Se pare că a avut succes.
● De la aceeaşi idee a pornit, probabil, şi Bill Viola în Reverse Television (1983/84). El a realizat o serie de portrete ale unor oameni care stau în sufragerie şi se uită la televizor. De data aceasta, e un fel de mise-en-abîme, pentru că privitorul este invitat să vadă la televizor oameni care se uită la televizor la oameni care se uită la televizor... Privirea curioasă devine autocontemplare. Eventual ironică, dacă te prinzi care-i poanta.
● Dan Graham se joacă de-a memoria (Present Continous Past(s), 1979). Instalaţia este compusă dintro încăpere cu pereţi-oglindă. O cameră video transmite cu un delay de zece secunde ce a filmat în oglinda de vizavi.Vizitatorul instalaţiei intră în încăpere, se priveşte în oglindă, se întoarce la dreapta şi vede pe ecran cum intră în casă, se uită în oglindă etc. Confusing & amazing. Simplu şi cu mesaj.
● Richard Serra prezintă televiziunea ca pe o maşinărie de conservare (arhivare) a stărilor prin care trece omenirea. Television Delivers People (1973) e manifestul anti-televizual par excellence. Slogane precum „Corporate control“, „Propaganda for profit“, „You are the controlled product of news programming“ circulă pe ecran în toată gravitatea, în toată voioşia. Sigur, în 1973 se ştia deja cum se minte poporul cu televizorul, dar una e să citeşti prin ziare despre tehnicile de manipulare, alta e să ţi se spună de-a dreptul, pe ecranul tv, că eşti minţit. Manifestul ar putea fi încă actual, însă, prin banalizare, mesajele sale nici măcar nu mai îngrijorează.
Oricum, aceste opere de artă sînt la fel de conjuncturale ca produsele televizuale care le-au inspirat. Doar arhivarea le conferă valoare, doar expunerea în muzeu le salvează de la pieirea sigură. Faptul că televizorul, împreună cu toţi pixelii săi, se lăfăie acum într-un muzeu, la Viena, mă linişteşte. E un semn că vremea televiziunii a apus. Sau nu?
Puteţi vizualiza imagini din expoziţie în galeria foto de aici.
