Teatrul ca o problemă personală

Nu mai e un secret pentru nimeni faptul că homosexualii se simt la ei acasă pe străzile din New York, dar acest adevăr e pus cel mai bine în cuvinte de Bette Bourne, protagonistul celui mai emoţionant show pe care l-am văzut în această primăvară – A life in three acts (O viaţă în trei acte) la St. Anne’s Warehouse în Brooklyn: „Mergeam pe stradă cu pălăria mea supraetajată de mătase roşie, cu ruj pe buze şi toate cele, cînd am trecut pe lîngă un grup de doamne. Una a exclamat «Frumoasă pălărie!», iar alta mi-a spus, în secret, «Am şi eu una verde». Vă spun, iubesc New York-ul!“ – a adăugat Bette în rîsetele generale. Spectatorii de la St. Anne’s Warehouse l-au „iubit“ şi ei pe Bette, unul dintre puţinii actori britanici care au avut curajul nu numai să-şi recunoască orientarea sexuală, ci şi să facă un spectacol din ea, devenind o drag queen (persoană de sex masculin care se îmbracă şi se comportă ca o femeie, adesea în scopuri performative, de aceea exagerînd adeseori în mod comic elementele de machiaj şi costumaţie).

Curajul n-a venit însă de la început. În prima parte din viaţa lui (primul act), Bette (născut Peter Bourne, pe 22 septembrie 1939) juca în spectacole roluri istorice, care i se potriveau foarte bine, sau roluri de „domni bine“, deşi ştia că este „altfel“. Spre sfîrşitul anilor ’60, cînd „the summer of love“ se apropia vertiginos, tînărul actor a renunţat la scenă şi s-a mutat cu un grup de prieteni, cu toţii gay. Se costumau în „regine“ şi petreceau, aveau mici slujbe din care întreţineau gospodăria în comun şi se luptau cu prejudecăţile. Într-o zi, una dintre „regine“ a primit vizita mamei ei bătrîne care, văzînd-o complet costumată şi machiată, a întrebat, după un timp în care a purtat o conversaţie ce făcea abstracţie de evidenţă: „Asta e teatru, nu-i aşa?“. Dar nu, nu era teatru, era viaţă, adică partea a doua (actul al doilea) al vieţii lui Bourne, animată de activismul pentru drepturile homosexualilor care tocmai debuta ca mişcare în anii ’70. Cînd acest tip de viaţă a devenit prea „chimic“ pentru el, din cauza drogurilor consumate de toată lumea, dar şi din cauza degradării anturajului, Bette a început o nouă etapă (actul al treilea) în viaţa lui, care combina în mod fericit şi teatrul din prima parte, şi viaţa trăită intens, la limită, din partea a doua. A început că facă „teatru queer“, transformînd în show deghizarea la care nu mai vroia să renunţe şi cîştigînd premii cu spectacolele trupei Bloolips pe care a înfiinţat-o.


Tipul de spectacol gîndit de Mark Ravenhill combină din nou aici calităţile sale de dramaturg cu acelea de regizor (Ravenhill are ambiţia de a-şi concepe propriile show-uri, nefurnizînd numai scriitura, ci şi conceptul de show care să o pună în valoare – a jucat el însuşi one-man show-ul Product în 2005 la Edinburgh, iar pentru ediţia din 2007 a conceput proiectul „Ravenhill for Breakfast“, în cadrul căruia scria în fiecare zi o piesă de 15 minute, inspirată din ştirile din ziare şi o prezenta în dimineaţa zilei următoare). De data aceasta îşi foloseşte calităţile de intervievator. De fapt, asistăm la un dialog refăcut în direct de către cei doi, care au ca „partitură“ textul rezultat în urma seriei iniţiale de convorbiri. Cei doi se află pe scenă, cu o măsuţă între ei şi un ecran în spate, pe care sînt proiectate fotografii menite să relanseze discuţia şi să ilustreze diferite momente din viaţa lui Bette Bourne. Materialul e tratat cu relaxare de către cei doi, iar autenticitatea lui atinge publicul în puncte sensibile – sînt grăunţe de normalitate ce ar putea aparţine oricui: primele semne de trezire a sexualităţii, confuze şi dureroase, apoi ruperea legăturilor cu familia şi mai tîrzia explicaţie avută cu tatăl, care nu putea admite orientarea sexuală a fiului, temerile legate de carieră etc. Totul trece de eventuala „barieră gay“ şi pătrunde în nucleul umanităţii în care ne recunoaştem cu toţii.

Mergînd pe firul tendinţelor din literatură şi film, această formulă de spectacol evitînd „contrafacerea“ şi încercînd să-şi găsească adevăratul conţinut tocmai în extrema autenticitate, acest „teatru ca problemă personală“, nu a altora, în numele cărora povestim (subiectul e sensibil nu numai pentru Bette, ci şi pentru Ravenhill, care împarte condiţia gay) este o formulă de teatru contemporan extrem de „fresh“, ce duce „felia de realitate“ încă şi mai departe. Într-o lume în care oamenii îşi povestesc vieţile pe bloguri sau pe Facebook, poate că în curînd aşa va arăta teatrul de fiecare zi.