Sighi take 6
Fiecare ediţie a Festivalului Internaţional de Blues de la Sighişoara (25-27 februarie, www.blues-festival.ro) a beneficiat de cel puţin un moment pe care să-l iei acasă şi să-l povesteşti multă vreme tuturor. Trebuie să recunoaştem că, în 2009, Lucky Peterson a încercat serios zidăria sălii de concerte şi ne-a ridicat tuturor pretenţiile în privinţa ideii de concert de blues. Aceste momente ţin microbul activ pînă la prima ocazie a unei noi manifestări. Ediţia a cincea a avut ca semn distinctiv palma deschisă, cu numărul complet de degete. Acesta era salutul.
2010 nu arată nici un semn de criză, cel puţin pentru cei care mai vor o porţie de tihnă şi muzică, garantate de locul şi oamenii de acolo. Nu cred că ne vom saluta cu şase degete, în schimb zîmbetele vor rămîne la fel de sincere. Afişul prezintă artişti din România, SUA şi Canada, ca să nu existe vreun dubiu. Singurul autohton este Raul Kusak, muzicianul cu un instinct care întotdeauna ni-l prezintă sub forme schimbătoare, cu explozii pline de inspiraţie şi umor, capabil să înlocuiască puterea de expresie a unui întreg combo. Nu degeaba Raul Kusak este un om de bază în fiecare an la festival, fie pe scenă, fie în cramă. De data asta, scena se va umple cu claviaturi şi, preţ de aproximativ o oră, vom trece prin multe secvenţe bine impregnate în albastru. Prima zi îşi prelungeşte surpriza şi în următorul concert, care ne va face primul contact pe viu cu blues/ul american juvenil. Homemade Jamz vin din Tupelo, iar media lor de vîrstă nu depăşeşte 15 ani. Ryan, Kyle şi Taya Perry formează un trio de familie, care ne oferă cel puţin două motive de bucurie: dezinvoltura cu care cîntă blues la vîrsta lor şi ideea de continuitate. E chiar îmbucurător să ştii că există copii care nu stau chiar tot timpul în faţa calculatoarelor. Ei vin în Europa doar pentru acest concert. Urmează prima noapte de jam-session, din care de pe acum se ştie că nu se va mai ţine minte mare lucru.
Vineri se întîmplă din nou ceva unic în istoria festivalului: pentru prima oară, afişul unei zile este completat de reprezentante feminine ale genului. Două concerte, două doamne. Prima vine de pe Mississippi şi îşi reprezintă rădăcinile printr-o impecabilă tehnică pianistică şi o voce bine articulată, fiind cîştigătoarea în două rînduri a Blues Music Awards în 2009, continuînd cu o nouă nominalizare ţn 2010. Concertul ei ne va face să simţim că scaunele încep să ne deranjeze. În pauză, de obicei este timp pentru ceva de la bar sau nişte cumpărături de CD-uri, cărţi, tricouri sau cine ştie ce mai ajunge pe masa care de şase ani stă în acelaşi loc. Sue Foley e de doi ani pe drumuri, iar printre hoteluri şi concerte scrie o carte. Talentul ei a scos-o de mult din Canada, extinzîndu-şi graniţele în orice loc unde o voce şi o chitară pot schimba în bine starea de spirit. Ca să nu mai vorbim acum de toţi ceilalţi instrumentişti care vor binecuvînta scena timp de trei zile. Din nou, scaunele vor deveni povară.
Sîmbăta este pentru majoritatea oamenilor muncii ziua în care se distrează, se plimbă sau se fac varză. Întregul pachet poate fi găsit la Sighişoara, însemnînd plimbările prin oraş, concertul şi ultima seară de jam din beciul hotelului care poartă numele cetăţii. Nu te obligă nimeni să-ţi dai în cap, dar dacă cineva vrea să-şi respecte tabieturile, o poate face nestingherit. Vorbim de asta pentru că de multe ori întîlnim personaje care nu reţin numele artiştilor, în schimb pleacă acasă bine îmbibaţi în aburii celui mai periculos drog legal. Totuşi, cei care vin pentru muzică pot trece repede peste acest aspect. Sîmbătă, aşadar, îl avem pe Doug MacLeod, şi el nominalizat recent la categoria Acoustic Artist of the Year. După o viaţă în care şi-a cîntat propria experienţă, Doug şi-a format un stil intens şi personal, suficient de viguros pentru a umple orice spaţiu. Clasic, direct şi cu tot ce trebuie pentru ca noi să primim ceva autentic şi memorabil.
Festivalul se termină seismic, la fel ca în ultimii ani. Concertul care va închide ediţia cu numărul 6 va purta semnătura trio-ului condus de Eric Sardinas. L-am văzut în deschidere la Steve Vai, pe urmă l-am revăzut la Bucureşti într-un concert care i-a confirmat maturizarea, acum îl avem cu noi acolo unde nimeni nu s-a plîns niciodată de nimic. Crescut în Delta, printre bătrîni pricepuţi, Sardinas a ajuns unul dintre artiştii care reprezintă cu prospeţime şi originalitate ceea ce Robert Johnson sau Howlină Wolf au lăsat după ei. Acesta va fi motivul în plus pentru care sîmbăta se vor îndrepta mai multe maşini către Sighişoara. Anul acesta avem din nou muzică foarte bună, artişti valoroşi şi smeriţi, neafectaţi de tembelismul celebrităţii şi pacea unui week-end liniştit. Dacă sala rămîne în picioare după concertul lui Eric Sardinas, vom putea vorbi de Sighi 7.
Berti Barbera este muzician.
