Cît se poate întinde un gen?

● Jaga Jazzist, One-Armed Bandit, Ninja Tune Records, 2010. 

Jazz este genul de etichetă care face deservicii stilului pe care îl reprezintă. La fel stă treaba şi cu alte etichete – rock, SF, world music – termeni cu încărcătură semantică aparent limpede: chitare, nave spaţiale, respectiv camerunezi cîntînd la campionatele mondiale de fotbal. World music mi se pare cea mai bizară – teoretic ar trebui să se refere la un stil planetar, universal, cu care să rezoneze toate soiurile de popoare din cele patru zări. Şi totuşi, stereotipurile stau mereu la pîndă, gata să îngroape o lume, o cultură, o istorie în spatele unui cuvînt simplu, expeditiv, care nu prea se explică pe sine, oferind cel mult un indiciu, o sugestie a unei direcţii. Din păcate, e greu să trăieşti ocolind stereotipurile – vrem, nu vrem, oamenii decid şi trăiesc într-un slalom al reperelor, iar stereotipurile sînt repere „la îndemînă“.

Şi jazz-ul e victima axiologică a acestui slalom. Să ne înţelegem, această pledoarie nu e un apel la o aplecare mai atentă asupra problemei, nici o provocare de genul „dacă ştii cum să asculţi, o să înţelegi“. Pur şi simplu, jazz-ul de care vorbesc nu e jazz-ul „acela“. E altul, sau nu e jazz defel sau, ca să împăcăm pe toată lumea, e new jazz. Nici asta nu e o exprimare prea fericită, s-a folosit şi la rock şi n-a ajutat prea mult, dar cît de cît sugerează atributul de noutate, un „altceva“ decît ce ştim ca fiind clasic, consacrat. Pînă la urmă, stereotipurile sînt şi un semn al consacrării. Aici nu e cazul, deocamdată. Nu e Ellington, nici Django Reinhardt, nici Aura Urziceanu. Unul din stereotipurile jazz-ului este caracterul de lup singuratic, în care artistul are un nume şi un prenume, o faţă care apare pe copertele albumelor. Eventual, mai sînt unii prin spate care îl acompaniază.


În recenzia de faţă e vorba de altceva, de o transcriere pervertită a jazz-ului nou, şi anume nu-jazz. Prin analogie cu nu-metal, asta ar trebui să fie ceva nou-nou, nu doar nou. Ce mai rămîne dincolo de nu / new? S-a stabilit deja: future jazz. Aici apare pericolul ca timpul chiar să treacă şi, cum s-a întîmplat şi în rockul progresiv, să vină o zi în care să nu mai priceapă nimeni ce e atît de futurist în nişte melodii cam şaptezeciste. E periculos să umbli cu ghicitul şi etichete din astea temporale. O fi nimerit-o Orwell cu 1984, dar pînă să ajungem la Odiseea Spaţială 2010 mai avem (nici pe cea din 2001 n-am împlinit-o încă). Cu titlu de exemplificare, îi recomand pe norvegienii Jaga Jazzist şi al lor album One-Armed Bandit pentru că sînt şanse să fie asimilabili şi de către ascultătorii din alte sfere, datorită multiplelor colaborări rock şi pop ale trupei. Unii susţin chiar că Norvegia e patria future jazz-ului, elementul definitoriu fiind aura electronică în care e mascată o muzică ce parcă aduce cu ce îşi închipuie lumea că e jazz-ul, deşi de cele mai multe ori mă face să mă gîndesc la ceea ce unii consideră post-rock (un fel de rock ambiental). La încadrarea trupei Jaga Jazzist ajută totuşi numele, utilizarea intensivă a instrumentelor de suflat şi participarea extensivă la festivaluri de gen. Saxofoanele, tromboanele, trompetele şi vibrafoanele sînt miezul muzicii Jaga Jazzist, deşi nu sună aşa cum te-ai aştepta, în primul rînd datorită texturilor electro în care e scăldată muzica unui grup care are, în medie zece membri, dintre care unii vin, alţii se duc, agregîndu-se în jurul fraţilor Lars şi Martin Horntveth, probabil mai cunoscuţi pe la ei pentru trupa pop rock The National Bank. Acolo, în Norvegia, nu e prea clar unde se termină un gen şi unde începe următorul, aşa că titulatura Jaga Jazzist mai poate fi auzită în acelaşi context (sau disc) cu nume mai rockereşti precum Ulver sau Motorpsycho, pe care nu m-aş mira să le aud într-o bună zi încadrate la nu/future/post-jazz.

Probabil va veni şi ziua în care toate genurile astea vor converge sub umbrela unui termen care să adăpostească pe toată lumea, cu mic, cu mare. Nu îmi dau seama care ar fi termenul mai potrivit. Eu aş vota pentru world music.