Reîncarnarea lui McLaughlin
● John McLaughlin and The Fourth Dimension, To The One, Mediastarz, 2010.
Nu prea văd sensul unui articol-recomandare legat de John McLaughlin. Cei care ascultă genul l-au deificat demult, l-au colecţionat, l-au încadrat în majoritatea topurilor cu cei mai mari chitarişti din toate timpurile. Individul bate spre şaptezeci de ani, a cîntat cu cele mai mari nume din jazz-ul şaptezecist, s-au scris şi cărţi despre el. Nu e posibil să fii ascultător de jazz şi să nu fi luat deja contact cu McLaughlin. Cît despre cei care nu-l ascultă, nu cred că o vor face în urma unui astfel de articol. Nu se cuvine să începi a asculta jazz de la John McLaughlin, la el ajungi după ce ai parcurs deja cîteva cercuri iniţiatice, unele spirituale, altele muzicale. Statutul de legendă al chitaristului fusion, John McLaughlin, se datorează în mare parte trupei Mahavishnu Orchestra care, în spiritul hindu sub care şi-a desfăşurat activitatea, s-a reîncarnat în multiple variante cale de vreo 20 de ani, de fiecare dată cu impact şi rumoare în rîndul jazzofililor. Chiar şi McLaughlin s-a mai reîncarnat artistic, însoţindu-se cu colaboratori din cel mai de vază soi – Jimi Hendrix, Miles Davis, Jaco Pastorius, Jean Luc Ponty. A cîntat în triouri live de chitarişti, alături de nume precum Al Di Meola ori Paco De Lucia, încă de pe vremea cînd genul ăsta de spectacole instrumental-exhibiţioniste nu deveniseră o modă.
Ascultătorii care vin dinspre zona rock ar avea cele mai mari şanse să se bucure de McLaughlin de la prima audiţie, cu condiţia să le pună ceva titulaturi precum Liquid Tension Experiment, Planet X (proiecte fusion ale unor membri Dream Theater) sau Cynic. Deşi, chiar şi în sfera rock, fanii unor astfel de trupe sînt mai degrabă jazzeri care cochetează cu rock-ul (progresiv), ori rockeri care consideră că genul a apus în anii ’70, iar proiectele menţionate sînt experimentele şcolăreşti ale unor epigoni. La rockerii pur- sînge pot apărea reacţii specifice deficitului de atenţie atunci cînd trebuie să asculte solo-uri de chitară care durează cît o piesă, cît un album ori chiar mai mult – după unii, toată cariera lui McLaughlin e un solo de chitară. Rock-ul e un sport de echipă, fusion jazz-ul e unul demonstrativ, un fel de snooker, iar comparaţiile riscă să devină improprii.
Un aspect ce se evidenţiază în cariera lui John McLaughlin e impregnarea cu spiritualitate a muzicii sale. Anii ’70 au constituit epoca zen în rock şi în zone de vecinătate imediată precum fuziunea jazz/rock. În numeroase cazuri, occidentalii şi-au descoperit legături spirituale latente cu Orientul, cu cît mai îndepărtat şi mai mistic, cu atît mai bine. Americanii au fost vîrf de lance în acest sens, marcaţi probabil de contactul cu civilizaţiile aparent extraterestre din zona Vietnamului, LSD, hippie şi toată isteria psihedelică. Britanicii dintre care s-a ridicat McLaughlin au fost atinşi la rîndul lor de revelaţie, dar la ei abordarea a fost niţel mai pragmatică (cineva chiar se însura cu Yoko Ono pentru a-şi legitima renaşterea). Nici libertinajul britanic nu era la nivelul celui american, legăturile cu Vietnamul erau mai slabe, în schimb a fost o oportunitate de a reevalua legăturile cu Perla Coroanei, India. Prin părţile noastre, apropierea de misticismul asiatic a început să se manifeste ca mai toate trendurile culturale, cu decalaj de minimum 20 de ani. Chiar şi aşa, cînd mă gîndesc la muzică spirituală asiatică îmi vin în minte muzica digestivă din restaurantele japoneze ori CD-urile de relaxare New Age, mai degrabă decît Mahavishnu Orchestra şi delirurile chitaristice ale lui McLaughlin. Aşa că, în ultimă instanţă, iminentul concert ar putea fi o bună ocazie de recuperare spirituală a celor care n-au obosit să tot renască, mai ales că, la venerabila sa vîrstă, pe John McLaughlin îl pîndeşte reîncarnarea în orice moment.
John McLaughlin and The Fourth Dimension vor concerta pe 18 mai la Sala Palatului din Bucureşti.
