Zoografii

Asemenea multor cuvinte din limba de astăzi, numele culinare s-au îndepărtat de originea lor, de corpul din care au făcut odată parte. În materie de carne, diferenţa specifică a ajuns să fie cel mult animalul de provenienţă – vită, porc, pui, oaie. Topografia corpului animal, regiunea anatomică din care provine carnea din bucate au devenit o pură abstracţiune: fleică nu mai e o porţiune fragedă de pe burtă, ci doar un sinonim pentru carne la grătar; nume ca rasol, vrăbioară, blet, garf, capac, spată, momiţe par denumiri pitoreşti, metafore cîrciumăreşti pentru unul şi acelaşi lucru – friptura, fără corespondent concret în alcătuirea corpului animal. (În treacăt fie spus, momiţele sînt timusul şi alte glande endocrine, nu fuduliile, cum se crede îndeobşte, datorită, poate, relativei paronimii cu un alt diminutiv plural, mai degrabă dual.)

Din tratatele culinare mai vechi nu lipsesc planşele cu profiluri de animal delimitate cu linii punctate şi numerotate, cu legendă. Desenele din cărţile germane sînt, previzibil, dintre cele mai migăloase şi amănunţite. În vreme ce, bunăoară, o carte de bucate românească distinge optsprezece porţiuni ale carcasei de vacă, zoografia germană o împarte în nu mai puţin de şapte grupe ce cuprind patruzeci de tipuri de carne, fără a pune la socoteală şi harta măruntaielor, cu alte nouăsprezece poziţii.

Dacă ar fi să ne luăm după raportul numeric, din aceeaşi vacă, în Germania se poate mînca de trei ori mai mult decît prin părţile locului.