Michel Onfray e supărat
● Le Monde (17 aprilie 2010)
„Pe vremuri puteai citi, prin latrine, graffiti ce exprimau întreaga mizerie sexuală a lumii. Nu-i nevoie de cine ştie ce sociologie aplicată, pentru a sesiza cam prin ce chinuri trece sufletul cuiva în clipa în care se lasă pradă nevoilor sfincterului: te goleşti, îţi dai drumul, împroşti, cu toată fiinţa, miasme animalice, şi-ţi gravezi cugetările în poleiala unei uşi de lemn... Fiecare o face cum îl taie capul. Această funcţie a părăsit toaletele publice, întreţinute, astăzi, ca un bloc operator, pentru a atinge zone deloc mai recomandabile: comentariile postate la piciorul articolelor de pe site-urile Internet. Într-adevăr, aici găsim echivalentul literaturii din closetele de altădată. Internetul oferă toate avantajele scrisorii anonime: făcînd-o rapid, bine, ascuns în bezna pseudonimului, postînd pe şestache, printr-un simplu clic, delatorul dă curs patimilor triste, invidiei, geloziei, răutăţii, urii, resentimentului, amărăciunii, ranchiunii etc. Bucătarul ratat distruge masa unui chef care lucrează zece ore pe zi împreună cu echipa; muzicianul neîmplinit rade interpretarea unui cvartet care a cîntat de minune; scriitorul neizbutit dă lecţii despre o carte pe care n-o va fi cunoscut-o decît din relatările autorului la o emisiune TV.“
Autorul acestor rînduri, Michel Onfray, e supărat. A descoperit, citind un articol despre „excelenta carte a lui Florence Aubenas“ (e vorba de Le Quai de Ouistream, o carte-document în care autoarea, reporter la Nouvel Obs, povesteşte experienţele trăite, timp de şase luni, printre cei mai săraci dintre francezi) că „piticii borăsc postînd comentarii“. Are dreptate. Internetul e plin de postaci, de „impotenţi care nu pot juisa decît dacă văd cum curge sîngele“.
Probabil că a păţit-o pe pielea lui să fie judecat sumar şi executat public, prin clicurile unor judecători anonimi şi ignoranţi. Sau poate că vrea doar să-i stîrnească?
