Suplimentul de cultură & Decît o revistă
● SUPLIMENTUL DE CULTURĂ, nr. 267 (3 aprilie 2010)
Politica se face în faţa camerelor de luat vederi, nu în camerele Parlamentului; iar noi am ajuns să nu mai votăm oameni politici, ci televiziuni, talk-show-uri, şi produsele lor derivate – candidaţii la diverse posturi publice. Lucian Dan Teodorovici explică fenomenul într-un articol intitulat „Telecraţia“: „Ceea ce numim noi astăzi politică este, de fapt, un show tv. Show-ul de televiziune e singurul care contează, practic singurul din care ne extragem judecăţile asupra politicii autohtone şi totodată, în mod firesc, intenţiile de vot. Dacă acceptăm ca reală această afirmaţie, putem să observăm, mai apoi, că la nivel general politica, prin televiziune, devine cumva imobilă. Ca să exemplific: mulţi dintre cei care îşi doresc o schimbare la nivelul instituţiilor politice româneşti, o schimbare de oameni, de partide, îşi pun speranţa în erodarea simpatiei populare faţă de actualii guvernanţi. I-am auzit pe mulţi spunîndu-şi, spunîndu-ne că, în actuala situaţie de criză, presiunea străzii, presiunea presei vor genera o altă intenţie de vot la viitoarele alegeri parlamentare. O asemenea speranţă nu ţine cont însă de felul în care ne-am împărţit noi, electoratul, în simpatiile nu faţă de anumiţi politicieni şi faţă de anumite partide, ci faţă de televiziuni sau de emisiuni de televiziune.“ De acord. Păcat că nu putem vota cu posturile tv valabile, cum ar fi ARTE, TV5, National Geographic...
● DECÎT O REVISTĂ, nr. 2 (aprilie 2010)
Ceea ce a început ca un experiment-unicat, ca o revistă de unică folosinţă (şi apariţie), continuă acum la modul cît se poate de serios şi de asumat: s-a lansat Decât o revistă #2. Printre (multiplele) centre de greutate: un portret al regizorului Radu Muntean, o poveste dulce-picantă despre magiunul de Topoloveni, un articol despre o altă formă de caritate – zînăritul. Plus o excelentă mărturie despre diferenţă şi percepţia alterităţii, semnată de Magor Csibi, „omul cavernelor“ de pe hotnews.ro: „Pînă la o anumită vîrstă nici nu observi că eşti minoritar etnic. Apoi apar confuzia, indecizia şi ciocnirile cu majoritatea. Ţin minte că stăteam acasă şi mă luptam cu poezia „Mama lui Ştefan cel Mare“. Mama, care preda limba maghiară şi era tutorele meu particular de română, nu ajunsese acasă încă, iar eu voiam să ies la joacă. Procedura noastră obişnuită era aşa: ea venea acasă, învăţam cuvintele, apoi poezia, apoi puteam să mă joc. Fiindcă mă grăbeam, m-am gîndit să scurtez procedura. Cînd a ajuns acasă a constatat că ştiam deja poezia pe de rost, dar fără să înţeleg conţinutul. Ştiam doar că Ştefan a fost încuiat afară din castel şi că mama lui era tare supărată. Ştiam că parcă a pierdut şi ceva bătălie, dar nu eram sigur dacă din cauza asta s-au certat. Dar să reproduc sau să înţeleg unde e în poezie supărarea şi unde bate Ştefan la poartă, n-aş fi reuşit.“ (Matei Martin)
