Un atac direct la piața de artă - interviu cu Dan PERJOVSCHI

Pînă pe 30 aprilie, la Centrul de Introspecţie Vizuală de pe str. Biserica Enei nr. 16 din Bucureşti, Dan Perjovschi are o „expoziţie-concept”, un prim capitol dintr-un proiect mai vast, cu titlul „1990-2010”, unde mai mulţi artişti vor comenta scena artistică actuală şi direcţiile în care a evoluat. Expoziţia de la CIV – spaţiu de artă generat şi curatoriat de către un grup de artişti şi teoreticieni: Alina Şerban, Anca Benera, Cătălin Rulea şi Arnold Estefan – este o scenă sui generis a artei contemporane.

Să începem printr-un scurt traseu în expoziţia Dan Perjovschi S.A...

Am vrut ceva care să ţină de realitate, un document real, care să nu fie interpretarea mea. Există două piese principale în expoziţie: catalogul din 1988, de la Bienala Tineretului de la Baia Mare (ultimul overview în timpul comunismului) şi catalogul artei momentului, 100 TO WATCH. Între ele sînt cam 20 de ani. Acesta e demonstraţia: intri în spaţiu şi ori începi cu cel din ´88 şi termini cu cel din 2009, ori intri prin ele şi, între ele două, se află o gaură neagră.

Ce diferenţe estetice sînt între cele două cataloage?

Cel din `88 arată conceptual, poverist, cu problemele de atunci, dar cred că decizia celor care l-au organizat a fost să scape cumva de cenzură, s-o evite. Nu au pus imagini de lucrări, doar nişte CV-uri care acum par idioate. Ce mai înseamnă azi expoziţii interjudeţene, de exemplu? Sînt cuvinte care şi-au pierdut semnificaţia. Şi, într-un fel, ceea ce atunci ai făcut ca să poţi evita cenzura, azi se întoarce împotriva ta ca un bumerang. Se poate trage o concluzie de tipul: pe vremea aia, cum-necum, într-un mod cooperatist, exista un număr mare de artişti, uite, un teanc gros de trei degete de fişe! Dar altceva nu mai poţi folosi din catalogul acesta.

Revenind la zilele noastre, una dintre caracteristicile lui 100 TO WATCH este că e un catalog de arte vizuale cu fashion cu tot. E lumea de azi, e lifestyle, dar, spre deosebire de cel comunist, acesta e un instrument de lucru, ai imagini, ai text.

100 TO WATCH e o selecţie subiectivă pînă la urmă...

E o selecţie destul de confuză. Pe mine mă frustrează, într-o anumită măsură. Ai banii, ai energia şi faci lucrul ăsta, dar nu îl centrezi pe ceva. Eu nu înţeleg ce vrea să îmi spună. Parcă sînt mostre de vînzare. Avem şi de-asta, şi de-asta, şi de-asta... Dar cum comunică între ele nimeni nu şi-a mai pus problema. Plus că, democratic vorbind, catalogul din ´88 dă o pagină pentru fiecare, în ăsta unii au şase, unii una... Unii-s mai mari artişti, alţii mai mici, şi aşa mai departe. Se face o ierarhie internă obraznică, eu nu aş fi suportat ca artist să am mai puţin sau mai mult decît alţii.

Spuneai că între cele două cataloage e o gaură neagră...

Ideea e de gaură neagră, dar şi de tablă şcolară. Fiecare îşi face demonstraţia lui pe scena de artă de aici. Şi eu, cu subiectivitatea mea, la fel.

Cum arată demonstraţia ta?

Eu am o privire subiectivă. Am făcut parte din această scenă, am tot felul de întîmplări, pe unii îi plac, pe unii nu, dar tot proiectul e, de fapt, un atac direct la piaţa de artă. Catalogul 100 TO WATCH e un instrument de piaţă. Eu critic acest lucru. Şi atunci m-am gîndit să fac expoziţie cu creta pe perete, mă leg de artiştii urbani cînd spun că e prea estetic ceea ce fac ei, arăt ce mişcări teoretice sînt în România astăzi, ori îţi faci cruce, ori dai din degete ca DJ-ul, astea-s mişcările noastre şi am uitat de unde am plecat. Am cîştigat o libertate să facem ce cu ea? Cam acesta ar fi expoziţia. Şi undeva, intersectate în poveşti, există un element important, ziarul, suplimentul din 22, care înseamnă că galeria se prelungeşte în cinci mii de case. Şi într-un mediu politic, pentru că revista 22 e politică. Am folosit-o să susţin al treilea element din expoziţie: un interviu realizat de Alina Şerban, care devine document el însuşi.

Care este istoria acestui alt set de documente pe care le regăsim în expoziţie?

Am făcut tot felul de lucrări sub formă de document, pe care nu le-am expus pînă acum. Şi care au constat în contracte: de exemplu, am primit bani să fac o lucrare şi nu am făcut-o, am făcut o sponsorizare cu banii ăia. În ´97, cînd nu vorbeam noi de sponsori ca acum. Nu ne rugam în genunchi să primim bani. Sau am scris scrisori. Am lucrat cu actul oficial. N-a existat o lucrare, a existat un document, o poveste conceptuală. Şi asta tot aşa, e un fel de statement artistic care scapă economicului. Cum scapă şi desenul în cretă. Nu-l poţi cuantifica în bani. Eu îmi permit să fiu subiectiv în desenele de pe pereţi, din cauză că am făcut lucrurile de aici. Am dat bani cînd a trebuit. Ca artist ai soluţii. De ce vrei bugete orgolioase, dacă situaţia e aşa de dramatică? Atunci hai să le împărţim, hai să le dăm înapoi cumva, hai să fim mai inventivi. Am făcut lucruri pe care un artist le poate face, în scena asta de aici.

„Îmi permit să fiu propria mea societate pe acţiuni”

Titlul expoziţiei, Dan Perjovschi S.A., se bazează pe un joc de cuvinte: S.A, societate pe acţiuni, ca şi cum tu ai fi o firmă, o instituţie ce oferă servicii şi are profit. În acelaşi timp, dintr-o notă de subsol, aflăm că S.A. este „Scena de Artă”. Cum ai defini scena artistică românească?

În România, interesul de faţă e în piaţă, în galerii, galerist, tîrg de artă, bani... Cum vinde un artist pe mai mulţi bani, cum are mai multe interviuri. La noi conţinutul, subiectul nu mai contează, contează cîţi bani face. Şi atunci, de-asta S. A. Artistul în ziua de azi trebuie să fie o instituţie. Nu mai există cultură, numai industrii culturale. E o ironie aici. O dată că tu, ca artist, trebuie fie să operezi ca o instituţie care face profit financiar sau ideologic (subiectivitate-marfă, vorba lui Marius Babias), fie să creezi un interes, cineva să te cumpere, să îţi cumpere ideile sau să investească în tine. Atlfel nu poţi exista.
În ziua de azi orice mare editură din ţară trebuie să publice nişte prostii, cu care îi e şi ruşine, doar pentru a publica lucruri adevărate. Eu nu vreau să intru în această poveste. Eu îmi permit ca artist să fiu propria mea societate pe acţiuni. Toate elementele de aici sînt o critică a scenei de acum, deşi recunosc, prin statement-ul meu, că, potenţial, e mult mai importantă şi mai interesantă, mai deschisă, mai bogată decît scena din care provin, cea comunistă. Şi pentru că e mai bogată şi are mai mari posibilităţi, are şi o mai mare răspundere.

„Cum nu mai sînt bani occidentali, se închid instituţii, se închid proiecte, pentru că localul nu suportă, nu înţelege şi nici nu vrea această artă. Punct. Eu sînt avocatul ei şi al instituţiilor independente.”

E scena artistică românească inclusă într-un circuit internaţional?

Prin toată expoziţia şi mai ales prin textul din ziar, eu spun că pe mine nu mă interesează, de fapt, toată arta care se face. Nu tot ce e artă contemporană e interesant pentru mine. Nu mă interesează forme de artă, subiecte artistice sau feluri de a se face artă. Mă interesează partea mai experimentală şi de cercetare. Or tipul acesta de artă a trăit în România numai pe bani occidentali. Cum nu mai sînt bani occidentali, se închid instituţii, se închid proiecte, pentru că localul nu suportă, nu înţelege şi nici nu vrea această artă. Punct. Eu sînt avocatul ei şi al instituţiilor independente. Acum ai două alternative: fie cerşeşti la statul român, care are ideologii de susţinut, fie la mogulul român, care are alte interese. Eşti, ca artist sau ca instituţie, prins într-o capcană. Eu sînt sponsorizat de Vest aici.

E paradoxal faptul că spaţiul CIV e lipit, provine chiar din Căminul Artei?

Uniunea Artiştilor Plastici şi-a pierdut relevanţa, doar supravieţuieşte. Pe de altă parte, tipul de artă pe care îl practicăm noi nu poate să concureze cu îngerii. Eu nu vorbesc omului simplu care a intrat înainte la galeria de lîngă. Îmi pare rău. Acolo sînt sculpturi cu îngeri. Eu am o problemă cu oamenii şi cu elementele independente sau private din scena existentă în România, la nivel occidental şi nu foarte multe. Platforme şi personaje, dacă le aduni, sînt maximum 20 în toată ţara, şi ele au o mare responsabilitate.

Totuşi, posibilitatea de a expune într-un centru ca acesta în Bucureşti nu echilibrează cumva lucrurile?

Ba da. Dar eu spun tot timpul că mă bălăngăn în România pe marginea depresiei. Bineînţeles că mă bucur că există spaţiul acesta şi că se fac lucruri importante aici unde era o galerie penibilă. În acelaşi timp, cînd vezi condiţiiile în care se lucrează, efortul şi faptul că în 2010 ai aceleaşi probleme structurale, financiare şi de înţelegere ca în 1993 e foarte deprimant: nu sînt spaţii dotate pentru artă, te lupţi să le ţii în viaţă, totul e copt, cade, nu sînt bani, nu există un interes al oraşului Bucureşti pentru asta, cum nu există nici al oraşului Cluj sau Iaşi... Banii pe care aceste primării, toate la un loc, le pun pentru arta experimentală românească, îi pot pune eu singur ca individ. Să mă scutească.

Nu am expus mult în România, dar am făcut-o de cîte ori am fost invitat. E o scenă mică, dacă faci odată un show aici, cum e la CNDB, îl vede toată lumea care trebuia s-o facă şi punct. Sîntem într-un mare paradox. Ne minţim singuri că sîntem hot pentru că se cumpără patru picturi şi se expune nu ştiu unde. Apoi îţi vine un critic de la revista Flash Art şi într-o singură zi a văzut tot în Bucureşti. Asta trebuie să ne sperie. La Cluj te duci şi vezi o fabrică (Fabrica de pensule, centru cultural de artă contemporană independent, deschis în octombrie 2009 - n. red.) şi gata. Ai plecat acasă.

Cum e publicul de artă contemporană din România?

Pe de-o parte e un public specializat care e la zi cu tot, pe de altă parte e un public care trebuie adus prin hipnoză. Noaptea albă, un party, o bere, un DJ, trebuie să-l atragi să vină, că altfel intelectul nu îi permite curiozitatea de a merge singur. Eu de publicul ăla nu am nevoie. Mie nu-mi trebuie nopţi albe ca să am cu cine să discut. Nu-mi trebuie somnambuli în sală, îmi trebuie oameni deştepţi, curioşi. Dacă sînt cinci, e bine.

Crezi că vei avea un public numeros la expoziţie?

Nu, şi nici nu mă aştept. O dată pentru că e destul de rea ca expoziţie, apoi pentru că „Am văzut catalogul ăsta înainte”. În al treilea rînd sînt nişte documente pe care le-am făcut şi de fapt prin ele spun „eu am făcut asta, voi?”. Ne tot smulgem părul din cap că nu sînt bani. Dar tu ce-ai făcut cînd ţi s-a închis galeria de peste drum? (Galeria Nouă, închisă în 2008, azi Galeria de Artă a Muncipiului Bucureşti - n. red.) Te-ai legat cu lanţurile de uşă? Cînd vezi acum cerbişori pictaţi te superi? Am văzut la Bienala de Arhitectură acum doi ani cum a expus foarte frumos acolo, fără nici o remuşcare, aşa cum am văzut acum Premiile Gopo la Parlament. Dai premiu de popularitate Amintirilor din Epoca de Aur în Casa Poporului!? Păi mai mare ironie nu poate să existe. Eu aş fi refuzat să merg acolo. Cam asta e.

Nu cred să aibă mare succes şi nici nu mă interesează asta. Ce e important aici e că tema se pune şi pentru că eu răspund aşa, lumea se va gîndi altfel. „Boul ăla nu are dreptate, dar uite-aşa a fost sau uite-aşa este”. Şi-atunci discuţia merge, asta e important.

a consemnat Daria GHIU.

Un film cu Dan Perjovschi de la expoziția de la Museum of Modern Art, New York, 2007: