Celălalt Max Frisch

Acum un an, vestea că în Arhiva „Max Frisch“ din Zürich s-a găsit o operă pînă atunci necunoscută a celebrului autor elveţian a făcut senzaţie: un jurnal! Încă un jurnal – sau, mai precis, nişte „schiţe de jurnal“, după cum a ţinut să precizeze, cu ocazia publicării, editorul. Regăsirea acestui document prilejuieşte istoricilor literari – şi, odată cu apariţia în volum, publicului larg – întîlnirea cu un alt Max Frisch: intransigent pînă aproape de cinism, autoironic şi trist în acelaşi timp. E vorba de însemnări din 1982-1984, de pe vremea cînd se afla la New York, în compania tovarăşei de viaţă de-atunci, Alice Locke-Carey. Din cîte se pare, ei îi este dedicat Jurnalul întrerupt, brusc, după despărţirea de ea, pe la jumătatea anilor ’80.

Notiţele dictate de Frisch pe reportofon se referă la viaţa socială şi culturală din SUA şi din Elveţia, la ciudăţeniile şi paradoxurile administraţiei Reagan, la relaţia încurcată cu (mult mai) tînăra americancă, la moartea unui prieten apropiat (juristul Peter Noll – autor al unui volum de eseuri şi a unui Jurnal). Dincolo de aceste observaţii ce ţin mai degrabă de cotidian şi/sau monden, Frisch are momente de introspecţie în care se priveşte în oglindă sau se uită în urmă. Exact ca şi celelalte două Jurnale (cel din 1946-1849 – publicat şi în traducere românească – şi cel din 1966-1971), şi acesta abundă în observaţii miezoase: „În America găseşti de toate, doar un lucru lipseşte: o relaţie cu tragicul“ – scrie Frisch. Scriitorul a cutreierat America în lung şi în lat (Jurnalul ne poartă în Florida, Mexico, Las Vegas şi New York), a întîlnit fel de fel de oameni, a participat la o sumedenie de reuniuni (oficiale sau private), şi de fiecare dată relatează, cu neutralitatea elveţianului, cu superioritatea europeanului, despre „ignoranţa imbecilă“ sau despre „nepriceperea candidă“ a americanilor.

Însă aceste pasaje descriptive – captivante prin umorul spumos – sînt puţine şi neînsemnate. Semnificative, în schimb, sînt notele reflexive încărcate de autocritică: „Mă plictiseşte fiecare frază pe care am scris-o“; Blaubart e „o glumă“; scriitorul se confruntă cu „o scîrbă aproape insurmontabilă faţă de maşina de scris“; scutură propoziţiile „cum ai scutura un ceas defect“. Altminteri, nu plăteşte poliţe, nu loveşte, nu muşcă (poate spre dezamăgirea unora dintre cititori). E mai degrabă meditativ şi contemplativ. Iar cînd se uită în oglindă e autocritic, nu narcisist. Această tristeţe e productivă – uneori spre surprinderea, ba chiar în ciuda voinţei autorului.

Notele despre perspectiva morţii sau despre bătrîneţe (numeroase) sînt ironic-melancolice: de pildă, la un moment dat se întreabă de ce nu se poate obişnui cu diminuarea libidoului, odată cu bătrîneţea: „pentru că nici pe impotenţă nu te mai poţi baza“.


Cartea, publicată recent, la prestigioasa editură Suhrkamp, a stîrnit, aşa cum era de aşteptat, numeroase reacţii în spaţiul cultural german. Nu au lipsit nici criticii: istoricul literar Adolf Muschg este unul dintre cei mai înverşunaţi susţinători ai ideii că acest Jurnal nu trebuia publicat. Pentru că e vorba de „schiţe“ – deci de o operă nedefinitivă; pentru că Max Frisch însuşi nu ar fi agreat publicarea (dacă ar fi vrut să publice Jurnalul, ar fi predat el însuşi manuscrisul către arhivă, aşa cum a făcut, de pildă, cu Jurnalul berlinez, ulterior celui american); şi, nu în ultimul rînd, pentru că în aceste texte, scrise la bătrîneţe, autorul este autocritic, crud, aproape nemilos cu propria lui operă – şi aceste gînduri, ce ţin de sfera lui intimă, nu ar fi destinate publicării. Argumentele lui Adolf Muschg au fost discutate şi răsdiscutate prin presa literară, reprezentanţi ai Arhivei „Max Frisch“ au încercat să răspundă. În cele din urmă, a convins germanistul Peter von Matt, cel mai aprig susţinător al ideii că forma literară pe care i-a dat-o autorul acestui jurnal arată clar intenţia lui Max Frisch de a-l publica. Acum, că a apărut, toată lumea aşteaptă continuarea: în 2011 apare şi jurnalul de la Berlin, sub embargou pînă atunci din voinţa expresă a lui Max Frisch.