Swing Chopin
Să fie, oare, izvorul mai încîntător decît fluviul, dorinţa mai plină de farmec decît împlinirea, şi ceea ce speri mai atrăgător decît ceea ce ai? Totul pare să se reducă la un rest. Bunăoară, cel dintre chivernisire şi risipă, dintre siguranţă şi incertitudine ori dintre pacienţă şi nerăbdare. Un rest iscat şi din refuzul de a confunda pe cel ce se culcă în camera lui goală, cu perdelele trase ca să-şi protejeze ochii de lumină, cu cel condamnat şi ferecat în celula lui, deşi amîndoi sînt culcaţi la fel, în aceeaşi poziţie, cele două încăperi sînt la fel de goale şi aceeaşi lumină este şi într-o cameră, şi în cealaltă. De aici şi pînă la swing nu mai e decît un pas. Poate înainte, poate îndărăt. Nu ştiu... Ştiu însă că dicţionarele adaugă invariabil termenul „balans“, explicitînd un factor de natură emoţională ce rezultă din permanenta şi imperioasa tentativă de conciliere a dualităţii existente între armătura melodică şi cea ritmică. Un profesor de teorie a muzicii, doct şi suficient, ar spune răspicat: „iată o formă a nepotrivirii ritmului cu metrul“. Nu mai puţin persuasiv era Alexandru Paşcanu, cel care ne descria swing-ul ca fiind diferenţa dintre călătorul prevăzător, urcat în tren cu minute bune înainte de plecarea acestuia, şi călătorul imprudent, norocos că a prins trenul din mers, în ultima clipă.
Ca orice fenomen viu, „inchenăruibil“, swing-ul poate fi conceptualizat mai curînd prin semnificare şi personificare decît prin definire şi calificare. Ca să nu mai spunem că definiţia din dicţionare, aidoma unui costum de baie, arată multe, dar ascunde esenţialul. De pildă, faptul că swing-ul nu este proprietatea exclusivă a jazz-ului, ci îl regăsim, culmea, în curţile unor romantici, iar Chopin este, fără îndoială, un latifundiar care-şi administrează melancolia din perspectiva deficitului dintre esenţă şi aparenţă: devine pitoresc, strălucitor sau chiar paradoxal ceea ce este făcut pentru a fi privit dintr-o anumită parte, dar care este privit dintr-un cu totul alt unghi. Aşa se face că, un pianist ce interpretează o bucată de Chopin (inevitabil, cu swing) rămîne pe alocuri uşor în urmă cu melodia de la mîna dreaptă în raport cu ritmul cadru (de bază) de la mîna stîngă, pentru a cărui păstrare nu depune nici un efort vizibil, ci cîntă cu o totală relaxare şi o deplină siguranţă. E ca şi cum mîna stîngă spune, precum Montaigne: „ştiu“, în timp ce mîna dreaptă, în rolul lui Rabelais, răspunde: „poate“. Orice corp îşi duce umbra şi orice spirit îndoiala. Chopin ne împărtăşeşte, pe de o parte, condiţia aparentă a vieţii: un amestec de oase, sînge, muşchi şi măruntaie, iar, pe de altă parte, esenţa ei: lumina ochilor ce nu poate fi citită în materialitatea-i palpabilă. Tradusă sonor, părelnicia chopiniană e una intens ornamentală, lubrifiată şi eclerată de o spumoasă retorică a virtuozităţii. Ea e pusă în balanţă (în swing) cu intransigenţa legislaţiei tonal-funcţionale calchiată pe o subtilă maieutică şi transformată nu de puţine ori în tainică şuetă ori în nostalgic bavardaj. Este motivul pentru care muzica lui Chopin se cade a fi restituită: 1) nu de sus, de la înălţimea unui orizont anistoric, ci în consens cu orice inflaţie a imediatului, a circumstanţialităţii; 2) nu cu spiritualitate excesivă, ci cu prinos de iubire, căci mentalul neasociat cu afectul întru încurajarea, susţinerea, perpetuarea, chiar exaltarea volutelor sonore chopiniene nu e în acest caz decît un duh neputincios, oprit la porţile existenţialului, fără să-i păşească pragul; 3) nu exteriorizat, nici alterizat, ci vast, compulsat, dens, complex, poate contradictoriu ori diabolic şi, în orice caz, tragic.
Însuşi protocolul lumii pe care o reprezintă Chopin vine dintr-un fel de swing inevitabil atunci cînd lumea respectivă e deopotrivă destinsă şi fermă, ceremonioasă şi firească, nobilă dar imanentistă. În fond, comerţul adecvat cu creaţia lui Chopin e o problemă de logică deontică. Din faptul că muzicianul polonez e o autoritate în materie de swing romantic, nu rezultă că trebuie să fie şi una pe probleme de simetrie clasică ori severitate barocă. Mai mult, chiar în limitele cascadelor lui ornamentale, autoritatea-i poate fi intermitentă, întreruptă de unele accese de obnubilare. Genialitatea însăşi, ca formă de agregare a spiritului, se manifestă spasmodic, în reprize, prin urmare, discontinuu şi neregulat. Ceea ce moştenim integral de la Chopin – de această dată, ca entitate continuă şi regulată – are aspectul unei copioase investiţii de iubire fierbinte în stare să zdruncine din rărunchi frigul ideii de rasă pură, cu nobil pedigree. Iar ceea ce emană din mazurcile ori polonezele sale trebuie contemplat într-o umilă penitenţă, ca un miracol al unui echinoxial dezgheţ lăuntric. Se spune că neserioşii nu au niciodată acces la frivolitate, după cum nu au acces nici la profunzime. Într-un fel, frivol fiind, Chopin mărturiseşte că muzica e mai presus de orice, închizînd în spuma scriiturii sale tensiunea dintre culturalismul insaţiabil şi săţioasa rezistenţă „vitalistă“. A fost un timid, pîndit, deci, de eliberări violente, în care spionează o adolescenţă mereu neconsumată, administrată de nevoia pateticelor dăruiri, de prestanţa pudorii, de spaima de ridicol, de credinţa în extreme şi de imposibilitatea de a ancora definitiv în interval, de respectul în faţa aspiraţiei ori a eşecului, precum şi a vieţilor mîntuite de păcatul jumătăţilor de măsură. Şi toate acestea puse într-o arborescentă legănare. Altfel spus, în swing. Swing Chopin.
Liviu Dănceanu este compozitor, dirijor şi profesor de Istoria Muzicii la Conservatorul din Bucureşti; conduce Atelierul de Muzică Contemporană „Archaeus“.