Oameni frumoşi pe străzi hidoase
Acum cîţiva ani, cînd Eugen Ciocan, „Maître Photographe“ situat (pe atunci) la doi paşi de Biserica Albă, m-a invitat la o şedinţă foto în decor şi vestimentaţie de „les années folles“, am rîs contrariat şi m-am recuzat cu măgărească încăpăţînare. Ce să caute antifotogenia mea de mahala printre îngeraşi de ghips, volănaşe, crinoline, lavaliere şi redingote din vremea lui Claymoor? Poate în vreo şarjă anemică la divinele holbări ale lui Giugaru în Titircă şi Trahanache.
Pe scurt, nu m-am dus. În schimb am participat apoi – cu sfînta furie neputincioasă a paseistului împătimit de Bucureşti – la evocarea Mănăstirii Văcăreşti, împreună cu Sorin Dumitrescu, Doina Mîndru ş.a. la Foto Cabinet-ul lui Eugen Ciocan. Nu ştiu cum se face, dar de atunci nu ni s-au mai întîlnit drumurile. Pînă joi 8 aprilie, dimineaţa, cînd i-am vizitat noul sediu, în buricul City-ului bucureştean, pe Lipscani 11, în fostul Han Gabroveni. Urma să cutreier prin expoziţia VERSUS, pentru ca seara să vorbesc la vernisaj, după ce se va fi citit misiva lui Andrei Pleşu, vechi preţuitor al eforturilor artistului. Ei bine, am fost încîntat de idee, de realizare şi de participarea (pro bono!) a atîtor VIP-uri la operaţiunea de sensibilizare a edililor Capitalei întru refacerea vechiului centru negustoresc al Lipscăniei noastre. Musai, prin urmare, să scriu la gazetă şi să vă îndemn la o nostalgică scăldare a privirilor. Nostalgică şi fioroasă totodată.
De ce? Fiindcă VERSUS va să zică pro-punerea unor fizionomii strălucitoare şi a unor anatomii fermecătoare – taman printre mormanele de gunoaie, străzile desfundate, clădirile delabrate, în fine: în oceanul de orori care a devenit perimetrul cu pricina. Ca într-un exorcism disperat. „Chipuri şi măşti ale tranziţiei“ menite să absoarbă urîciunea, să îmblînzească monstruosul, să farmece hidoşenia. Ori să funcţioneze precum acele mase de spumă cu care sînt înconjurate uriaşele pete de petrol lăţite pe mări, pentru a le împiedica propagarea.
Cine sînt vedetele care au acceptat să-şi dăruiască nişte ore, să se deghizeze de shooting, sfidînd riscurile kitschului, în gustul epocii lui Eminescu, Veronica, I.L. şi Mateiu Caragiale, pentru a învia străvechi arhetipuri putrezite de timp, pustiite sau distruse de mentalitatea noastră de şatră nepăsătoare? Victor Rebengiuc, Marcel Iureş, Horaţiu Mălăele, Dan Puric, Adrian Titieni, Răzvan Mazilu, Florin Piersic Jr., dar şi Andreea Berecleanu cu Andrei Zaharescu, Andreea Esca şi Alexandru Eram, ori Melania Medeleanu, Alessandra Stoicescu, Marina Constantinescu (şi fiul, Luca), Cristina Modreanu, Vlad Rădescu sau Costel Constantin. Robert Turcescu, Claudiu Bleonţ, Gianina Corondan, Eugen Istodor, Virgil Ianţu, Andi Moisescu, dar şi Grigore Leşe, Ducu Darie, Mircea Florian, Vintilă Mihăilescu ş.a.
Şi oare se putea fără Alex. Leo Şerban şi Dragoş Bucurenci (lipit de un velociped gen Miţa biciclista)? Dar se putea fără un Andrei Pleşu stînd, precum C.A. Rosetti în centrul Pieţei omonime, pe un fotoliu fixat tocmai pe soclul statuii lui Caragiale, cînd aceasta îşi „luase zborul“ către Teatrul Naţional!? Şi vezi bine că, la parter, prins acum cîţiva ani în postură de gînditor medieval, Horia-Roman Patapievici este vecin de ramă cu Adrian Silvan-Ionescu, cel căruia sintagma „ieşit din timp“ i se potriveşte cel mai abitir, dar şi cu Nicu Covaci and his guitar, ceea ce, în context, îţi readuce brusc în auz Invocaţia din Cantafabule....
Toţi frumoşi, radioşi, optimişti din disperare, ca nişte Iovi ai „neantului valah“, înconjuraţi de munţi de orduri, de tranşee crîncen tăiate în pavaje, de trepte ştirbe, calcane fisurate, faţade „cu bulină roşie“ ori anunţuri de „clădire-n demolare“. Unii au de la natură fizionomie extra-timp şi par citiţi ca-n filigranul preţioaselor hîrtii de odinioară. Altora, privirea artistului, sorbul aparatului de fotografiat şi tuşele de penel auxiliare au ştiut să le confere aureola vetusteţii semnificante (toate lucrările sînt unicat, pictate, lucrate în sepia etc.)
Cît despre zona Lipscanilor, ce să mai spui fără să-ţi pierzi uzul raţiunii? De ce ne-am resemnat, aproape sinucigaş, cu sintagma „Centrul civic“, dominată de oroarea pe nume Casa Republicii, uitînd de farmecul Şelarilor, al Gabrovenilor, Smîrdanului ş.a.m.d. livrat bestial termitelor de toate speciile? Să mai spun că ar trebui luată-n stăpînire de Banca Naţională, un iubitor de istorie şi patrimoniu autohton ca Mugur Isărescu fiind, după mine, singurul care poate readuce blazonul, ştaiful, sublima forfotă neguţătorească a locului? Că ar trebui să nu figureze la „etc.“ în programele edililor şi fantasmele primarilor? Că există arhitecţi de seamă care consideră că Bucureştii vilelor lui Ion Mincu trebuie înlocuiţi de zgîrie-nori? Sau că există dezvoltatori care „cultivă“ anume statu-quo-ul paraginii de acum, în aşteptarea marelui cutremur menit să cureţe totul spre a-şi plasa dumnealor icrele cu folos? Cum scrie Eugen Ciocan în programul expoziţiei sale: „Oare noi, cei de-o parte sau de alta a fotografiilor, vom reuşi prin această formă de exorcism consonant să doborîm ceva din pereţii de ignoranţă care ne împresoară...?“
Dan C. Mihăilescu este critic literar.
