“Nici capitalism real, nici democraţie autentică” – interviu cu Alexandru SOLOMON
Cei mai bogaţi oameni din România sînt cei care, în zorii capitalismului, au ştiut unde se află şi cum să controleze resursele. Astăzi deţin fabrici şi uzine, trusturi de presă şi conturi solide. Flirtează cu politica. Zîmbesc la televizor. Şi ştiu cum se fac banii. Alexandru Solomon i-a căutat, prin apele tulburi ale capitalismului autohton, pe rechinii, caracatiţele şi balenele din România, pentru a afla cum au făcut primul milion. Răspunsurile: în documentarul Kapitalism, reţeta noastră secretă, produs pentru postul franco-german de televiziune Arte. Filmul va intra în curînd şi în sălile de cinema din România.
De ce aţi folosit, în debutul filmului, pretextul unei vizite (imaginare) de lucru a tovarăşului Ceauşescu pe şantierele capitaliste ale patriei?
Mi-a fost evident de la bun început că filmul trebuie să aibă o notă comică. Dacă mă luam în serios, ajungeam la disperare. Oricum, un film încrîncenat ar fi trecut mult mai greu la public. Subiectul e oricum apăsător, indigest. Şi-apoi, mi s-a părut că trebuie creat un decalaj absurd pentru ca situaţia comică în care trăim în România să reiasă mai clar.
Nu vă temeţi că puteţi fi judecat de nostalgie, condamnînd capitalismul, comparîndu-l cu regimul din vremea lui Ceauşescu?
Am trecut prin asta. În Belgia, cînd am solicitat finanţare la o instituţie de acolo, mi s-a spus că pot fi bănuit de nostalgie ceauşistă. Tot ce pot să vă spun e că, în filmul meu, Ceauşescu nu apare în nici un moment ca o soluţie salvatoare. El e doar o nălucă, o stafie care declanşează subiectul. În al doilea rînd, există personaje oribile şi în comedii (cum ar fi dictatorul lui Chaplin). Ele nu ne devin simpatice doar pentru că apar în episoade comice.
Un alt reproş care vi s-ar putea aduce e tonul răutăcios faţă de capitalism. Cum vă situaţi în raport cu Michael Moore şi aşa-zisele lui documentare anti-capitaliste?
Eu nu mă lupt cu capitalismul în general. Nici cu globalizarea. Eu nu pun în cauză ideea de liberalism economic. Filmul meu vorbeşte despre corcitura de la noi, despre acest amestec dubios care nu e nici capitalism real, nici o democraţie autentică. De altfel, nici comunismul de la noi n-a fost un produs pur...
În mod inevitabil, în momentul în care a apărut filmul lui Moore, Kapitalism, o poveste de dragoste, mi-am dat seama că voi fi comparat cu el. Dar în afară de titluri, care sînt asemănătoare, cele două filme n-au nici o legătură. Prin demersul său, Moore se pune el însuşi în scenă. Întregul film e un performance. La mine, nici vorbă de investigaţii agresive, eu am o cu totul altă optică. Diferenţa cea mai vizibilă ar fi chiar perspectiva comică de care v-am vorbit.
Pînă la urmă, de ce ar fi capitalismul o temă de investigaţie, de film documentar?
Cred că, totuşi, după douăzeci de ani de postcomunism, e momentul să tragem o linie şi să vedem dacă modul în care s-a încropit societatea asta n-ar merita nişte ajustări. E limpede că filmul n-o să declanşeze o nouă revoluţie, n-o să modifice lumea românească. Am simţit pur şi simplu nevoia să-l fac. Cred că există şi şansa asta: oamenii care s-au îmbogăţit să se gîndească ce fel de ţară lasă moştenire urmaşilor.
Filmul dvs. urmăreşte, printre altele, cum şi-au dobîndit averile cîţiva dintre cei mai bogaţi oameni din România. În presă au apărut tot felul de „dezvăluiri senzaţionale“ şi foarte puţine informaţii pertinente. Cum v-aţi documentat pentru acest film?
Am citit mult, m-am întîlnit cu fel de fel de oameni... Informaţiile pe care le-am folosit nu sînt nicidecum secrete, tot din surse publice m-am documentat şi eu. Şi am mai inclus în echipă doi jurnalişti de investigaţie care m-au ajutat să fac documentarea: Ştefan Cândea şi Sorin Ozon. Însă am mers mai departe, dincolo de aceste informaţii sintetizate: m-am întîlnit cu sociologi şi economişti care mi-au explicat, concret, cum s-au întîmplat anumite lucruri.
Cum v-aţi ales personajele?
Personajele s-au ales singure. Sigur că la început am avut o listă lungă: unii m-au refuzat, cu alţii m-am întîlnit şi-apoi m-au abandonat pe parcurs, dar, pînă la urmă, oamenii cheie, cei fără de care acest film nu s-ar fi putut face, au stat de vorbă cu mine. Din lista iniţială de aproape 30 de oameni am rămas doar cu cei şase, şapte de acum. Fiecare dintre ei încarnează un soi de model de reuşită românească post-decembristă.
De regulă, oamenii foarte bogaţi sînt discreţi. Cum i-aţi convins să vorbească?
În general am spus lucrurilor pe nume de la început. Era de la sine înţeles că relaţia trebuie să fie cît mai onestă. Toţi intervievaţii ştiau că vorbim despre capitalismul românesc, ştiau că pretextul e o vizită de lucru a lui în România de acum, ştiau că încerc să trec dincolo de aparenţa lor din presă. Celor care au acceptat, li s-a părut interesant să apară într-un film şi, apoi, oricum nu prea aveau de ce să se teamă. Nu în ultimul rînd, au apreciat că le-am spus, de la bun început, ce am de gînd.
Există întrebări la care nu aţi primit răspuns?
Da, dar şi acelea sînt în film. Oricum, cei pe care îi veţi vedea nu sînt oameni care să se încurce la o întrebare de-a mea. Şi, pe de altă parte, întrebările mele nu includeau şi răspunsul. Nu erau de tipul agresiv şi suficient.
Cei pe care i-aţi intervievat au văzut deja filmul?
Nu ştiu cîţi dintre ei s-au uitat pe Arte, astă iarnă, dar sînt, oricum, invitaţi la premieră. Aş vrea chiar să fac o proiecţie cu ei înainte de premieră.
Credeţi că în România se poate face avere şi fără să fentezi regulile?
Depinde de nivel. Se pot face bani fără să furi, dar plafonul e destul de jos. E un dribling cu regulile fără de care nu poţi supravieţui în România. Acest dribling e practicat aproape cotidian în România la orice ghişeu... Depinde ce compromisuri eşti dispus să faci, depinde ce ambiţii ai. Asta se înţelege, cred, din intervenţia dlui George Pădure.
a consemnat Matei MARTIN.
