În atelierul lui Ştefan Câlţia

Cînd mă gîndesc că ani şi ani am fost pur şi simplu măgar cu pictorii, refuzînd în repetate rînduri să le vizitez atelierele, de teamă (sfîntă dobitocie!) să nu deranjez dulcea foială a muzelor, fantasmelor, culorilor, cutiilor, pînzelor şi, mai ales, a nenumăratelor sticloanţe cu varii elixiruri alcoolico-melancolizante, mă cuprinde o ruşine mortală. De unde să ştiu eu că, atunci cînd bietul Mircea Nedelciu mă invita, în anii ’80, în atelierul lui Ion Dumitriu, ăsta era un semn de amicală înnobilare, şi nicidecum o formală, suavă amabilitate? Cum oare să-mi închipui apoi invitaţiile altor meşteri, cu blazon mai mult sau mai puţin aurit, de-a le călca sanctuarele, de nu ca gingaşe îngăduinţe faţă de diletantismul meu artistic, dulci concesii făcute curiozităţii neofitului sîrguincios?

A fost nevoie de pledoaria fratern-încruntată a Mariei, soţia tarkovskianului Costion Nicolescu, pentru a mă îndupleca să aterizez acum doi ani în atelierul lui Mihai Sîrbulescu din Piaţa Kogălniceanu, şi asta numai fiindcă îl ştiam pe Mihai de peste trei decenii, de la minunatele cursuri ale lui Ioan Alexandru, admirîndu-i în tăcere clopotele şi Balcic-urile. „Nu există jignire mai mare pentru un artist decît să-i refuzi invitaţia de a-i vizita atelierul!“ – m-a umilit Maria. „El vrea să te împărtăşească din tot ce are mai bun fiinţa lui, iar tu îi dai cu tifla. Eşti un monstru. Aşa ceva nu se face!“

Ei bine, uite-aşa se face că nu demult m-am strecurat – hoinar holbat şi nevolnic – în atelierul lui Ştefan Câlţia, cea mai bogată, căftănită prezenţă autohtonă din muzeul meu mental, alături de Andreescu, Baba, Luchian, Ilfoveanu şi credincioşiile Prolog-ului. Mă rog, tot întîmplarea m-a împins acolo, dar, una peste alta, am trăit cu încîntare cîteva ceasuri de levitaţie.

Mai întîi te copleşeşte locul, în vecinătatea Casei Melik, într-un Bucureşti eliadeşte ieşit din timp, ocean de vegetaţie cu arome de mănăstire ortodoxă şi cu o arhitectură ce reuneşte Făgăraşul, Hurezii şi zona Uranus-Radu Vodă-Arsenal. Pavaje interbelice recuperate de la demolări, bîrne şi uşi de stejar, icoane şi firide văruite, fotografii de veac XIX, invazie florală ca la Agapia şi Văratec, ferestre, încuietori, volute şi tainiţe amintind ameţitor de frumoasele cule olteneşti, busuioc, iasomie, monarhism junimist, chipul Regelui Mihai şi-al lui Corneliu Coposu, totul vorbind despre buna severitate a rînduielii creştine, despre duhovnicie, hărnicie, haiducie şi dărnicie, despre har, credinţă, muncă şi nădejde, despre cuprinsul transilvan şi lumea vieneză, într-un hipnotic amestec de reverie şi pragmatism, de paseism şi angajare acută. (În grădină ne întîmpină soţia, gracilă ca un silf vegetal, doamna Livia Câlţia, arhitectul care a proiectat Biserica Pogorîrea Duhului Sfînt, parohia Sf. Nicolae din Cîmpina, ctitorită în anul 2000.)


Suflet răscruce, Ştefan Câlţia este un sangvin melancolic şi-un coleric fantast, deopotrivă contemplativ şi om al urgenţei ziditoare. Un alcătuitor de himere care vin de niciunde îndreptîndu-se nicăieri, levitaţii funambuleşti, încremeniri clovneşti şi metamorfoze halucinante, pentru care trecerea, călătoria, plutirea, suspendarea în vid, sticla (cu misterioasa ei tăcere vorbitoare), ceaţa, drumul, norii, luminişul, luntrea, peştele, dealul, figurile evanescenţei şi ispitele inefabilului, semnele acelui Dincolo ce definesc fiinţarea ca mister împărtăşit se asociază pieziş cu ambiguitatea carnavalescului şi teatralizarea obiectelor. „Peştii umanizaţi, sfetnici înţelepţi, ca într-o piesă de Shakespeare“, cum scrie Amelia Pavel în albumul Câlţia editat la Galeria Posibilă în 2004, acolo unde pictorul vorbeşte de imagine ca stare, de spaţiu ca personaj, lumea ca teatru („în copilărie visam să fug de acasă şi să mă fac clovn“) şi de fantasticul său magic, oniric, neavînd nimic de-a face – subliniază apăsat fostul ucenic al lui Julius Podlipny şi Corneliu Baba – cu suprarealismul.

Dai de pînze care simţi că l-ar fi extaziat năpraznic pe Fellini, după care cazi în plin Godot beckettian, te loveşti de-o tăcută, tulbure forfotă bruegheliană, apoi de stop-cadre din Bosch, dar fără intenţii moralizatoare, cum notează Andreas Heider în micul, dar cuprinzătorul volum Zwischen den Welten (D’un univers à l’autre), apărut în Germania, la Iffeldorf, în 1994.

Apropo de albume: cît de firesc s-ar înscrie Câlţia (ca şi Sorin Ilfoveanu) în redutabila serie picturală începută acum cîţiva ani la Institutul Cultural Romîn, alături de Corneliu Baba, Tattarescu, Vladimir Zamfirescu, Henry Mavrodin, grupul Prolog ş.cl.!

Şi ce substanţial volum de confesiuni despre educaţie, credinţă şi Ideea românească s-ar putea face cu Ştefan Câlţia, plecînd fie şi numai de la acele comori pe care le deţine – caietele (de-a dreptul fabuloase pentru decerebrarea de azi) de evaluare pedagogică din România interbelică (le-a prezentat cîndva în emisiunea lui H.-R. Patapievici de la TVR Cultural), ori tulburătoarele cărţi-obiect pe care le alcătuieşte de ani şi ani cu o răbdare benedictină, într-un soi de alchimie angelică, în chip flagrant străină de furia devastatoare şi bibliofobia galopantă a prezentului!

Pensula – ca nuieluşa de alun a fîntînarilor de altădată... 

Dan C. Mihăilescu este critic literar.