Teatru comunitar, teatru pentru comunitate

Festivalul internaţional de teatru de la Sibiu a împlinit 15 ani de existenţă. Gîndit iniţial ca o bursă de spectacole, ca o platformă de promovare a proiectelor culturale şi ca un forum destinat artiştilor europeni, reuniunea anuală de la Sibiu a cîştigat, an de an, în amploare. Bursa de spectacole s-a transformat într-un festival prestigios cu vizibilitate internaţională. Faptul că în 2007 oraşul Sibiu a fost desemnat drept capitală culturală europeană (alături de Luxembourg) se datorează în mare măsură longevităţii şi reputaţiei acestui festival, devenit al treilea ca importanţă în Europa, după Avignon şi Edinburgh.

În urmă cu două săptămîni, George Banu semna în Dilema veche un articol despre „recursul la artă în vremuri de criză“. E un manifest pe cît de serios, pe atît de insolit, căci propune arta drept soluţie la criza economică, politică, socială. Tot un fel de manifest insolit e şi Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu. Într-o perioadă în care nu se vorbeşte decît de reduceri, scăderi şi depresii, directorul acestui festival, Constantin Chiriac, îşi intensifică eforturile (şi investiţia personală) pentru a realiza un program parcă mai încărcat ca niciodată. Dacă ar fi să-l credem pe cuvînt, ediţia din acest an, a XV-a, a fost cea mai bună. Un festival cu 350 de evenimente planificate în zece zile poate părea, în vreme de criză, o extravaganţă, un lux inutil. Ce au de cîştigat sibienii care plătesc, prin bugetul local, nota de plată pentru acest răsfăţ intelectual? Ce au de cîştigat cetăţenii români în general, care finanţează prin Ministerul Culturii o parte din cheltuieli? – o să întrebe cîrcotaşii. Ar fi cîteva răspunsuri.

Decizii pragmatice

(Cel puţin) în cazul de faţă, cheltuielile sînt, de fapt, investiţie. Cultura e un factor de dezvoltare urbană. Nu cred să existe în România un oraş care să profite mai mult de pe urma patrimoniului şi a culturii vii decît Sibiu. Festivalul de teatru atrage anual sute de turişti, iar numeroasele evenimente culturale organizate pe tot parcursul anului sînt o permanenţă atracţie pentru vizitatori. Dezvoltarea economică a oraşului este consecinţa angajamentului autorităţilor locale pentru proiecte culturale. Aproape 400.000 de spectatori pe parcursul festivalului e deja o cifră promiţătoare. Cea mai mare parte a reprezentaţiilor s-a jucat cu casa închisă. Cît despre localnici, aceştia sînt deja atît de obişnuiţi cu spectacole şi concerte în centrul istoric al oraşului încît festivalul nu li se mai pare un dar, ci un lucru care li se cuvine. Finanţarea publică a festivalului nu e însă un gest populist, ci o decizie pragmatică.


Nici selecţia spectacolelor nu e populistă: programul a fost structurat pe nu mai puţin de zece secţiuni dedicate întîlnirilor cu mari regizori, teatrului în spaţii neconvenţionale, spectacolelor de stradă, teatrului experimental, lecturilor publice, atelierelor, teatrului-dans... E un fel de catch-all în care directorul a încercat să adune ce-i mai bun din fiecare gen. N-a reuşit de fiecare dată – este greu să evaluezi, din sute de spectacole, care sînt într-adevăr valoroase – însă selecţia finală a fost convingătoare. Dintre cele pe care le-am văzut am reţinut în primul rînd 20/20, producţia Gianinei Cărbunariu de la Yorick Studio din Tîrgu-Mureş. Este, cred, unul dintre primele spectacole documentare cu adevărat reuşite produse în România. Cărbunariu face teatru pornind de la conflictele interetnice dintre români şi maghiari de acum 20 de ani. E un demers interesant (ca abordare teatrală) şi necesar (din perspectivă sociologică). Ceea ce pare inexplicabil este descompus în nenumărate poveşti personale, disecat cu argumentele tuturor părţilor implicate, dezbătut pe toate planurile. Acolo unde istoricii au eşuat – pentru că nici o carte de istorie recentă nu a reuşit să trateze în mod rezonabil violenţele înregistrate în ’90 la Tîrgu Mureş – începe un teren formidabil pentru scenarii. (Re)povestind, vei înţelege, aceasta pare să fie deviza autoarei. Fără să-şi propună o versiune adevărată şi definitivă asupra confruntărilor, fără să condamne, spectacolul prezintă doar o versiune posibilă a acestei istorii. E o abordare sensibilă, atentă şi, pînă la urmă, mult mai convingătoare decît cea a lui David Schwartz, autor al unui spectacol-documentar despre mineriade. Artistul italian Pippo Delbono a venit şi el cu un spectacol angajat: monodrama sa autobiografică vorbeşte despre cum e să fii homosexual, seropozitiv, budist în Italia. Boala incurabilă ca experienţă personală; excluderea, marginalizarea, discriminarea; stereotipuri etc. – toate povestite pe un ton emfatic şi consternat. Evoluţia lui e mai degrabă un discurs incriminator (la adresa societăţii) decît un spectacol propriu-zis, dar de la consacrarea sintagmei „teatru post-dramatic“ încoace, acest tip de performance poate fi încadrat fără probleme drept... teatru.

Preocupări sociale

Nu ştiu dacă tematicii sociale i-a fost acordată, anul acesta, o atenţie specială, sau dacă selecţia unor spectacole care rezonează cu timpul în care trăim e doar întîmplătoare. În orice caz, în ultimele patru zile ale festivalului am găsit peste tot această preocupare. Pînă şi în spectacolul companiei japoneze Mode Theatre Company după Metamorfoza lui Kafka am descoperit o deturnare interesantă: central în spectacolul regizat de Osamu Matsumoto nu mai este metamorfozarea lui Gregor într-un gîndac, ci transformările familiei care trebuie să se obişnuiască cu acest incredibil şi absurd accident. E o perspectivă cu totul nouă asupra singurătăţii şi a izolării, o abordare frontală a unor teme actuale, cum ar fi discriminarea şi relaţiile familiale. Dacă am înţeles bine (nu cunosc suficient de bine cultura japoneză pentru a înţelege semnele şi notele dramaturgice) cred că am găsit acolo şi o critică ironică la adresa eticii muncii: transformările prin care trece Gregor par un efect al ritmului dement în care trăieşte, al normelor tot mai mari pe care trebuie să le îndeplinească, al obiectivelor tot mai mari pe care i le impun şefii. El e doar un gîndac într-un sistem ale cărui reguli îi sînt impuse, e o fiinţă mică, neînsemnată, de care te poţi dispensa, o pacoste, un gîndac...

„Mai mic e mai bine“

Foarte interesant mi s-a părut şi spectacolul ales pentru închiderea festivalului: Metamorfoze (o adaptare după versurile lui Ovidiu în regia lui Silviu Purcărete). Cîteva imagini de o brutalitate fascinantă mi s-au lipit de retină: luciul imaculat al apei din debutul spectacolului şi secvenţa finală, cu haosul general şi chipurile arse; fetuşii avortaţi pe bandă rulantă; măcelul proiectat pe ecran şi discursul despre consumul necugetat de carne; focul şi aburii de deasupra apei. Este una dintre cele mai tulburătoare mărturii despre trecerea din Paradis în Infern. Pentru teatrofagi, festivalul de la Sibiu e un adevărat festin: din programul zilnic propus de organizatori au din ce să-şi facă un meniu consistent. Ceea ce lipseşte e o structură mai clară şi o secţiune cu spectacole produse special pentru festival. Ceea ce e de prisos sînt spectacolele jucate şi răsjucate la ediţiile precedente: Un tramvai numit Popescu (regia: Gavril Pinte), Electra (regia: Mihai Măniuţiu), Faust (regia: Silviu Purcărete) etc. Sînt, într-adevăr, spectacole de patrimoniu (aşa se numeşte şi secţiunea în care au fost programate). Tocmai de aceea ar trebui jucate nu la Sibiu, ci în alte oraşe, acolo unde publicul încă nu le-a văzut. Pentru festivalul de la Sibiu ar fi o bună ocazie să se „exporte“, să-şi valorifice cu adevărat patrimoniul... Altminteri, într-adevăr, mult nu înseamnă neapărat bine: festivalul şi-a atins limita superioară, a ajuns într-un punct în care dacă mai creşte, va scădea. Cu cît festivalul se întinde pe mai multe zile, cu cît numărul de reprezentaţii creşte, cu atît se diluează conceptul. Vorba lui Alex. Leo Şerban (în cronica la TIFF), small is beautiful.