Lanț uman în jurul unui muzeu

Hamburg e un oraş mare şi prosper din nordul Germaniei. În ultimul deceniu, autorităţile locale au făcut eforturi pentru ca de această prosperitate să se bucure cît mai multă lume. Şi au cheltuit sume considerabile de bani publici pentru a întreţine şi dezvolta ceea ce se numeşte, în limba de lemn a managerilor urbani, infrastructura culturală: teatre, operă, săli de concerte, muzee, monumente şi locuri memoriale, instituţii etc. Eforturile au dat roade. Statisticile arată că Hamburg este al treilea mare oraş muzical al lumii după Londra şi New York: în 2007 s-au înregistrat peste două milioane de spectatori la concertele şi spectacolele de operă din oraş. Cele 60 de muzee (dintre care şapte de stat) au atras, şi ele, cîteva milioane de vizitatori, turişti sau localnici. Chiar dacă nu turismul (cultural) este principala ramură economică în regiune, vizitatorii reprezintă o sursă importantă de venit şi deci de bunăstare. Însă toate acestea au un preţ. Mai ales în momente de criză economică, cînd toate instituţiile statului sînt îndemnate (ba chiar obligate) să-şi restrîngă cheltuielile, muzeele, teatrele şi sălile de concerte sînt în pericol. Peste tot – nu doar în Hamburg – responsabilii taie din bugetele pentru cultură. A devenit aproape o prejudecată: producţia culturală costă prea mulţi bani şi nu aduce vreun beneficiu direct, aşa că aceste cheltuieli trebuie limitate.

În Germania, situaţia este oarecum mai bună, pentru că în aproape toate documentele oficiale cultura este văzută ca o prioritate. Reunificarea de după căderea Zidului şi includerea în Federaţie a landurilor fostei RDG s-a produs în temeiul unei înrudiri de ordin cultural. „Cultura este fundamentul pe care se întemeiază societatea, ea transmite acele valori ale ţării în care merită să trăim împreună. Mai ales în era globalizării, ea generează identitate şi orientare“, se explică într-un document al Ministerului Culturii. Ministerul Culturii este, de altfel, o instituţie relativ nouă pentru Germania Federală, care îşi susţinea pînă nu de mult afacerile culturale doar prin intermediul fondurilor de la landuri. Sprijinirea producţiei culturale este, deci, pentru guvernul federal o investiţie în viitorul ţării. Iar banii investiţi din bugetul federal se îndreaptă în egală măsură spre păstrarea şi valorificarea patrimoniului şi spre creaţia contemporană (patrimoniul de mîine): prin alocare directă sau prin intermediul unor instituţii ori fundaţii specializate.

Teoretic, sprijinul acordat de federaţie ar trebui să se armonizeze cu priorităţile landurilor sau ale oraşelor. Însă armonia nu e garantată. Nu la Hamburg. Responsabila pentru finanţarea culturală a cerut directorului de la Kunsthalle să reducă substanţial cheltuielile. Acesta a făcut un calcul şi a ajuns într-un impas: ar trebui să renunţe să mai plătescă asigurările pentru lucrări, să dea afară oameni, să micşoreze efectivul de pază, să anuleze (cu costurile aferente) evenimentele deja planificate etc. Ca să-l responsabilizeze pe directorul de muzeu, funcţionara vrea să-l oblige să-i aplice penalizări în caz că depăşeşte bugetul. O condiţie greu de îndeplinit, de vreme ce – chiar şi în Germania – este greu de estimat, la centimă, cît va costa fiecare eveniment programat. Cu bugetul disponibil (inclusiv finanţări private şi din partea federaţiei), directorul a hotărît că nu mai poate continua: mai bine închide muzeul pentru un an sau doi, pînă trece criza.

Săptămîna trecută, cîteva sute de oameni au făcut un lanţ în jurul muzeului din Hamburg şi au protestat împotriva tăierilor de fonduri. Să se taie de oriunde – dar nu de aici. Nu a fost genul de protest sindical. Nu s-a cerut ajutor de la stat. Departe de modelele intervenţioniste (din Franţa), Germania se bazează pe o viziune pragmatică în ceea ce priveşte finanţarea culturii – iar viziunea e înţeleasă ca atare şi de cetăţeni. Pentru ei, Kunsthalle e un spaţiu generator de identitate. Iar sprijinul acordat de autorităţi e o investiţie în unitate, deci în viitor.