Puncte de ruptură

Donald Morisson, Antoine Compagnon, Ce mai rămîne din cultura franceză. Preocuparea pentru grandoare, traducere de Laura Albulescu, postfaţă de H.-R. Patapievici, Editura Art, 2010

De fapt, nu presupusa moarte a culturii franceze i-a scos din sărite pe intelectualii francezi de dreapta sau de stînga, cît ideea (implicită) a dispariţiei unui imperiu. Reproşînd scăderea puterii de seducţie a Franţei şi impasul politicilor culturale – subfinanţate, în ciuda eforturilor statului, sufocate de nepotism, încremenite în reţele de promovare învechite, incapabile să furnizeze figuri emblematice, ezitante în ceea ce priveşte inovaţia – Donald Morrison anunţă, de fapt, sfîrşitul unei ere în care Franţa a dominat categoric schimburile culturale internaţionale. Pe de altă parte, ciuda francezilor e cu atît mai mare cu cît observaţia (însoţită de o analiză articulată, detaliată, poate chiar convingătoare) vine din partea unui intelectual respectabil şi a fost publicată într-o revistă americană influentă (Time). Donald Morrison este un jurnalist cultural familiarizat cu politicile culturale europene şi cu scena pariziană, însă din articolul său, scris cu aparentă obiectivitate şi cu distanţă tandru-ironică, francezii nu au preluat decît criticile şi negaţiile. Şi-au început să le toace, în public şi în culise. Printre reproşurile care i-au fost aduse jurnalistului care a îndrăznit să se lege de cultura franceză, cel mai absurd a fost, evident, faptul că e american. Nu e însă singura lui „vină“: i s-a înfierat incultura şi ignoranţa (în cultura franceză contemporană ar exista mult mai multe „nume mari“ decît a putut el să enumere în articol), lipsa criteriilor de evaluare, incoerenţa (faptul că amestecă aspecte concrete cu propriile lui sentimente şi opinii), senzaţionalismul, rea-voinţa. Pînă la urmă, furtuna de reproşuri ce i-au fost aduse lui Morrison n-a făcut decît să-i crească credibilitatea şi să confirme (prin reacţia isterică) fondul problemei: cultura franceză e, dacă nu pe moarte, cel puţin în criză, şi pentru că cei care o clădesc acţionează emoţional în loc să fie pragmatici. Exact aici intervine şi cel mai dramatic punct de ruptură: în diferenţele de perspectivă asupra culturii. Paradigma franceză se referă la etatism, la o viziune centralistă, la subvenţii alocate în numele diversităţii (nu neapărat şi nu întotdeauna şi al calităţii), la promovarea unor evenimente „de autor“ doar pentru a umfla o marcă deja bine cotată, la impunerea în zona pop a unor produse care, fără sprijin, n-ar putea ajunge niciodată la publicul larg. Banii publici se adaugă peste banii strînşi din donaţii şi peste cei (mult mai puţini) rezultaţi din încasările de la beneficiarii direcţi. Această finanţare mixtă, care asigură funcţionarea la linia de plutire a instituţiilor culturale, scade competitivitatea şi creşte nivelul de dependenţă al actorilor faţă de stat. Situate la antipodul acestui model, întreprinderile culturale americane se hrănesc aproape exclusiv din ce vrea şi cît dă publicul. Pe de o parte e un model eficient, pentru că permite artiştilor competitivi să se dezvolte; pe de altă parte, artişti de nişă, talentaţi dar poate mai puţin iubiţi, rămîn în zona underground şi nu pot spera să iasă la lumină decît dacă fac concesii publicului, ceea ce, pentru unii, e un compromis inacceptabil. Cele două modele sînt, teoretic, ireconciliabile. Dacă discuţia despre articolul din Time s-ar fi limitat la reproşurile populiste şi lamentaţiile apărute prin presa culturală, ea ar fi rămas, mai mult ca sigur, fără urmări. Noroc că editura Denoël („specializată“ în asemenea polemici) a găsit un interlocutorul ideal pentru Donald Morrison: istoricul şi teoreticianul literar Antoine Compagnon apără, de pe o poziţie deloc confortabilă, dar cu argumente imbatabile, modelul francez. Publicate în volum, cele două articole au dramatismul unui schimb epistolar între doi vechi rivali, acum prieteni apropiaţi. 

Cum o americanizare a culturii franceze este improbabilă, nu pot decît să sper într-o contaminare a pieţei culturale americane cu morbul francez al grandorii bazate pe valoare. Şi să strig, în ajunul unui 14 iulie senin, Vive la France!  

P.S. Publicarea cărţii în traducere românească (într-o versiune augmentată, însoţită de o postfaţă clarificatoare semnată de H.-R. Patapievici) mi se pare pe cît de dilematică, pe atît de utilă într-o ţară ca a noastră, în care politicile culturale ezitante, susţinerea insuficientă şi infrastructura culturală deficitară concurează parcă pentru a submina puterea de seducţie a artelor contemporane.