Racolarea persoanelor care lucrează la linia erotică, chat, video-chat se face de obicei prin intermediul anunţurilor de la mica publicitate sau pe Internet. Posibilele angajate sînt ademenite cu un salariu avantajos şi o muncă destul de liniştită. Ce e mai departe, nimeni nu mai ştie.

M-am dus şi eu, în urmă cu cîţiva ani, trimisă cam forţat de un fost şef de la un ziar. Am sunat la un număr de telefon descoperit într-un minunat cotidian central şi mi-a răspuns o voce caldă, masculină. I-am explicat că vreau să mă angajez. „Programul este în trei schimburi şi trebuie să aveţi între 18 şi 45 de ani. Nu uitaţi să veniţi cu o copie după buletinul de identitate, ca să ştim şi noi cu cine discutăm.“ Cînd am întrebat de salariu, tipul s-a făcut că are o muscă în ureche şi m-a invitat politicos să vin „la firmă, să ne vedem face to face“. Mi-a dat adresa, dar nimic mai mult. Era bine şi atît.

Am ajuns într-o dimineaţă călduroasă la sediul firmei, care era situată într-un bloc din zona fostului cinematograf Lira. Uşa blocului era deschisă. Am urcat. M-a ajuns din urmă o femeie grăsună, cam la vreo 35 de ani, gospodină în toată regula, cu o paporniţă de la Carrefour într-o mînă. Se vedea că şi-a vopsit recent părul acasă, în baie, pentru că era mînjită pe frunte şi pe urechi. Năduşită, abia respirînd, zice: „Donşoară, nu ştii matale unde e ăia dă angajează fete să vorbească măscări la telefon pă bani? Pă mine mă cheamă Elena în buletin, da’ poţi să-mi zici Nuţi, că aşa mă strigă toţi.“

Am urcat amândouă, eu din ce în ce mai debusolată, ea din ce în ce mai voioasă, de parcă se ducea la cules de muşeţel cu nişte colege de clasă. Pe la etajul unu am dat de trei zîne frumuşele, care fumau în draci. Aveau o ţinută standard: blugi cu talie joasă, ombilicul la răcoare, tricouaşe şi bluziţe colorate. Una dintre ele era revoltată: „Ce vreţi, să muncesc ca tîmpita în trei şchimburi, fultaim? Mie nu-mi convine! Şi ăştia nici nu ne dă bonuri dă masă!“

Cînd a auzit aşa ceva, „prietena mea“, Nuţi, odată s-a sufocat, şi-a bulbucat ochii şi-a răcnit ca Xena Războinica înainte de atac: „Ceee? Nu ne dă bonuri dă masă? Asta nu e bine! Pă mine nu mă primeşte bărbatu’ fără bonuri dă masă! Am copii dă crescut!“

Între timp, au mai urcat pe lîngă noi două femei care sperau să se angajeze la aceeaşi firmă. Am conversat în şoaptă cu una dintre potenţialele operatoare care staţionau pe hol. O chema Cris şi era dulce foc. Făcea gropiţe cînd rîdea. Avea doar nouă clase de liceu şi un iubit „cam enervant“, pentru că nu era de acord cu ea să se angajeze ca operatoare erotică.

Într-una din camere a sunat telefonul. Un bărbat nevăzut a răspuns. „Discutăm despre asta la sediu“, a zis. „Nu, nu vă cerem nici o diplomă de studii. Puteţi să aveţi şi zece clase, nu ne interesează decît să ştiţi limba italiană sau engleză.“

Lîngă Cris, cea cu gropiţe, a mai apărut o tipă de vreo 45 de ani. Lată, sănătoasă, uşor mustăcioasă şi cu o palmă cît tigaia. Aprigă muiere, pun pariu că ridica aragazul cu toate oalele pe el, pline cu mîncare. Locuia în Bucureşti şi tocmai divorţase. A povestit fetelor că ea a mai fost angajată la sexy-line, ştia cu ce se mănîncă asta, era obişnuită cu „operaţiunile digitale“. A ieşit la pensie în 2004 „pă caz dă boală“ şi muncea pe unde apuca, pentru bani. „Bărbatu’ meu m-a lăsat cu trei copii, a plecat în Spania, la căpşuni, şi s-a încurcat p-acolo cu una din Titu, dusă şi ea acolo, tot la muncă. M-am răzbunat. M-am angajat la o firmă de telefonie erotică. Aveam un salariu mişto, 300 dă euro, plus pensia şi alocăţiili copiilor. Lucram dă noapte. Mă, la început, mi-a fost greu, zău! Nu ştiam că se zic, o bunghesc pă engleză niţel, ştiu ceva spaniolă, că şase luni am cules şi io căpşuni. Dup-aia m-am obişnuit. Ce era la gura mea, să te ţii! Pentru bani ziceam numai porcării! Erea unii care îmi cerea să-i înjur, să-i spurc. Aaa, ce le mai făceam. Mă uitam la poza lu’ Fane, bărbatu-meu, o ţiu cu mine la muncă, şi dă-i – «Fuck You» şi «Dă puta madre, figlio dă putana», le mergea fulgii! Dă multe ori, atunci cînd discutam cu un client, mă gîndeam ce fel de mîncare să fac în ziua aia cînd mă întorc acasă: ostropel sau macaroane?! Ăla gemea la telefon, iar eu mă perpeleam în adîncurile sufletului că fiică-mea, Geta, are nevoie dă başcheţi noi sau mă gîndeam că lu’ Titi, băiatu’ mijlociu, tre’ să-i fac buletin în iulie, că împlineşte paişpe ani. Acu’ am venit la ăştia să mă angajez. Voi ce ştiţi, plăteşte bine? Că trebuie să-i fac paşaport lu’ Geta. Are 19 ani şi vrea să plece în Spania, tot la căpşuni, ca ta-su.“

Le-am lăsat să sporovăie, pentru că mi-a venit rîndul la „audiţie“. „Ai mai lugrat la erotig-line?“, m-a întrebat şeful, fără să mă privească. Posibil să fi fost turc. „Nu.“ „Unde-ai mai vost bînă agum?“ „Păi am vîndut treniguri la magazinul Unirea, pantofi la un butic, fulare tricotate de mamaia, în piaţa Moghioroş, pastă de dinţi…“ „Bine, bine, da la galgulatoare de bricepi, jtii să desghizi unu, să intri be Internet? În limba engleză jdii să vorbejti? Gîte glase ai?“ „Deci liceul…“ „Bine, bine. Ejti măritată?“ „Da.“ „Şi bărbat de lasă noabtea să blegi dîn bat?“ „Mă lasă, are încredere…“ „Băi, adunci du o ză vii noabtea. Da’ ma îndîi vreau ză de brobez, să văd dagă jdii engleză. Ză vii la noabte!“ Şi a rînjit la mine „fermecător“, cu toată mustaţa lui neagră, ca să înţeleg.

N-am semnat nimic, mi-a făcut o copie după buletin, mi-a luat numărul de telefon şi atît. Am ieşit rapid. Îl înjuram în gînd pe şeful care m-a trimis aici. Pe hol, m-am lovit de Nuţica. Era toată roşie de nerăbdare. „Ei, ce ţi-a zis ăla?“ „Nu cred că mă mai cheamă“, i-am răspuns făcînd pe trista. „Fată, nu fi amărîtă, las că s-o găsi şi pentru tine ceva, pă undeva. Nu dispera! Dă-i în mă-sa dă tînpiţi. Hai că intru io. Zi-mi baftă!“

Dana Fodor Mateescu este jurnalistă.