De-a baba oarba este un spectacol de văzut mai ales de către publicul tînăr, eventual însoţit de discuţii cu psihologi, profesori şi medici. Pe fondul lipsei de educaţie sexuală în şcoli, al recrudescenţei agresiunilor sexuale asupra minorilor, al unei Jus
Mihai Smarandache face un Dimitri animalic, o forţă fizică dominată de simţuri, mai degrabă amoral decît imoral, ţintuit în mizerie de atracţia irezistibilă faţă de femei, supus unui erotism patologic, o brută conştientă de propria degradare. Este fabulos cum actorul reuşeşte să redea primitivismul carnal fără obscenitate, dar şi fără să-l sterilizeze, rămînînd un personaj mustos, febril, teluric. O variaţie a lui Dimitri este tatăl Feodor, pe care Marius Damian îl construieşte
Un nou spectacol al lui Radu Afrim, creat cu trupa excelentă a Teatrului Naţional din Craiova, readuce în atenţie universul personal al regizorului, după ce acesta evadase parţial din el în unele dintre spectacolele sale din ultima vreme, Despre oa
Romanul epistolar Legături primejdioase, scandalos la vremea lui (1782), scris de Choderlos de Laclos, care a împărţit gloria ireverenţiozităţii literare cu Marchizul de Sade, a fost resuscitat în mai multe ecranizări, cea din 1988 devenind un film-cult. Regizat de Stephen Frears, cu o distribuţie excepţională (Glenn Close, John Malkovich, Michelle Pfeiffer, Uma Thurman), filmul se baza pe adaptarea lui Cristopher Hampton (premiul Oscar pentru cel mai bun scenariu). În rec
O jumătate de poveste de dragoste cu Catherine nu îl transformă însă în susţinătorul ei, iar asta îi dă fetei lovitura de graţie. Proof este un text despre complicate relaţii de familie şi despre cum, în viaţă, ca şi în matematică, variabilele au un rol determinant.
Martiri, piesa lui Marius von Mayenburg, pare să fi trezit interesul în România (a fost montată de cel puţin patru ori). Textul vorbeşte despre religie ca instrument pentru obţinerea puterii şi a fost vizionar la vremea lui, în 2012. Radicalizarea religioasă a fost
Richard al III-lea este un spectacol impecabil jucat, cu actori care fac, cu măiestrie, mai multe roluri. Alături de creaţia consistentă a lui Marius Manole, sînt cel puţin încă două evoluţii remarcabile. Rodica Lazăr, foarte stăpînă pe o Regină Elizab
Că Internetul ne-a schimbat viaţa, sîntem cu toţii de acord. În ce măsură această schimbare este predominat pozitivă sau negativă, asta este altă poveste. Mai multe studii au investigat efectele Internetului şi modul în care paradigma vieţii
Piesa Ninei Raine, Triburi, multipremiată în 2012 (Drama Desk Award, Obie Award, Off-Broadway Alliance Award), abordează împărţirea societăţii pe diferite comunităţi, cu valori proprii, care se intersectează şi ar trebui să funcţioneze împr
Negreșită este un spectacol destinat în egală măsură comunităţii de gen, ca împărtăşire a traumelor şi, prin asta, ca vindecare şi solidarizare, dar şi heteronormativilor, ca o formă de cunoaştere din interior a identităţii queer. E despre sine pentru sine şi pentru ceilalţi.
Deşi nu este un text absurd, Ultima bandă a lui Krapp de Samuel Beckett vizează o deraiere exact ca în piesele absurde, dar nu la nivelul limbajului sau al acţiunilor, ci la cel al memoriei. În stilul lui auster şi sumbru, Beckett jonglează aici cu timpul, regretele şi amintirile, care funcţionează pe sistemul scripeţilor. Sînt mai multe momente temporale la care se raportează personajul, unul prezent şi cîteva trecute, recuperate prin înregistrări pe benzi de magnetofon, fiecare dintre ace
Spectacolul are lungi pasaje muzicale în care rulează hit-urile lui Amy Winehouse, un pic de Doors etc. Prin contrast, textul este tăiat, aş zice, cu brutalitate, şi lasă şi naraţiunea, şi viziunea asupra ei în suspans. Se deschid multe idei, dar nu se coagulea
Vălean şi Peca folosesc formule teatrale diferite pentru fiecare episod istoric (dramă, comedie, muzical, parodie, vodevil etc.). Actorii trec dintr-un personaj în altul, dintr-un timp în altul şi dintr-o estetică în alta (unul singur pare a se afla mai mereu în acee
Într-o arenă închisă, construită pe scenă, un spaţiu claustrofob care include 70 de actori şi spectatorii (de unde şi percepţia senzitivă a publicului asupra războiului, un fel de „simţ enorm şi văz monstruos“), Darie juxtapune două concepte: corpul poli
Educaţia sexuală în şcoală a fost introdusă printr-o lege din 2004, dar introducerea concretă în programă nu a fost riguroasă, rămînînd la latitudinea profesorilor dacă şi cum abordează subiectul, ba mai mult, s-a cerut acordul expres al părinţilo
Devenit deja hit-ul teatral al anului trecut, spectacolul lui Radu Afrim, Pădurea spînzuraţilor, începe acolo unde se termină Cehov, la tăierea „livezii de vişini“ şi răsturnarea lumii. Cioturile de copaci de la începutul spectacolului sînt completate de trunchiuri care vor atîrna, mai tîrziu, din cer – plantă, animal şi om sînt spînzuraţi nediscriminatoriu într-o lume care şi-a conservat cruzimea de-a lungul unui secol. Pădurea spînzuraţilor este o conectare hipercalofilă între trecut şi prezen
Aniversarea celor 100 de ani de la încheierea Primului Război Mondial a generat, în 2018, o serie de producţii teatrale. Dintre acestea – nu foarte multe, căci sărbătoarea a demarat pe la mijlocul anului trecut –, puţine au investigat critic subiectul şi au propus perspect
Cultul personalităţii se concentrează pe trei personaje din epocă: Ana Pauker, mîna de fier a partidului, Gheorghe Gheorghiu-Dej, liderul populist, dar care nu ezita să îşi elimine adversarii, şi Nicolae Ceauşescu, care, la vremea respectivă, făcea parte din elita comunistă. Spectacolul imaginează o întîlnire post-mortem a celor trei, într-o emisiune de varietăţi politice, prezentată de Ceauşescu şi numită Cultul personalităţii, un format TV de tip dezbatere-divertisment, în care invitaţii sînt
Regizoarea Elena Morar montează un text de George Cocoş, School feat. Cool (în cadrul MIC-RO Laborator de creaţie teatrală – un program de promovare a dramaturgiei contemporane româneşti în care artiştii sînt asistaţi de liceeni) care se
O explorare fantastică a identităţii printr-un concert rock live, un pic queer (prima replică a show-ului este „Lumea asta devine tot mai queer“), un pic gotic, ceva mai mult psihedelic, căci personaj
Scenariul preia una dintre temele filmului, cea a colaborării cu Securitatea, lăsînd în umbră latura spectaculoasă, a incestului, care a amplificat controversele asupra peliculei. Problema gestionării trecutului, a reverberaţiilor pe care acesta le are în preze
În Scrisori de pe front, regizorul Vlad Massaci combină texte din două volume, cartea cu acelaşi titlu, îngrijită de Mirela Florian, şi Notele de război ale sublocotententului Ioan R. Marinescu, publicate de nepoata acestuia, Irina Nelson. Ambele volume reprezintă
Ana Mărgineanu şi Peca Ştefan au cartografiat România în ultimii zece ani, în două proiecte performative seriale, Despre România, numai de bine şi Trilogia anilor dispăruţi. Primul conţine mai multe spectacole care radiografiază oraşe: Poveşti adevărate complet inventate despre Baia Mare, 5 minute miraculoase în Piatra Neamţ, Tîrgovişte de jucărie, Sfîntul din Sfîntu Gheorghe şi, cel mai recent, Timişoara. Capăt de linie, care va avea premiera pe 2 decembrie, la
Au fost realizate mai multe producţii cu Romeo şi Julieta în acest an (se produce fenomenul montărilor aproape concomitente, de către mai mulţi regizori, ale aceluiaşi text, altfel ignorat o perioadă). Nu ştiu de ce această tragedie a trezit brusc interesul acum. Poate pentru că, în lumea violentă în care trăim, nu mai găsim loc, timp sau disponibilitate pentru dragoste. Shakespeare credea, probabil, ceva similar despre timpul său.
Moeder/Mama este o arhivă de amintiri, acţiuni, stări, imagini şi sunete legate, vizibil sau abscons, de maternitate, de ideea de mamă. Pentru asta, spaţiul a fost gîndit ca un muzeu de familie în care tronează o pictură (icoană) a Madonei, mama universală.
Miss Julie porneşte de la schimbarea perspectivei asupra poveştii prin rescrierea ei din punctul de vedere al lui Kristin, servitoare şi iubită a lui Jean – acesta este şi primul punct în care spectacolul „trişează“, trimiţînd spectatorul, prin titlu,
Ediţia din acest an a Festivalului Naţional de Teatru a surprins plăcut prin selecţia spectacolelor străine. Pare că s-a depășit perioada reconfirmării unor guru ai teatrului mondial şi că interesul se îndreaptă către creatorii inovatori actuali. Desigur,
În numele Tatălui refuză să acuze sau să apere o religie sau un comportament, panoramează nevoi şi tare care se dezvoltă simbiotic în jurul ideii de credinţă şi al formelor instituţionale ale acesteia. Regizorul Robert Bălan alege să accentueze
Latifa „înghite“ steagul Franţei, după ce a încercat, în diverse feluri, să „se acopere“ cu el (identitatea naţională care nu reuşeşte „să şteargă“ originea etnică). Performera investighează raportul dintre majoritatea dominantă şi comunităţile marginale
O succesiune de crize economice a degradat grav piaţa muncii în ultimii ani. Globalizarea şi-a arătat reversul: colapsul economic din 2008, deşi declanşat în SUA, a avut efecte în întreaga lume. Migraţia economică din Estul Europei către Vestul european sau american a mărit presiunea
Reimaginînd dinamicile şi stilisticile corpului, Martha Graham a împrospătat dansul secolului al XX-lea, scuturîndu-l de dulcegărie prin ascuţimea mişcărilor, mutînd accentul de pe naraţiuni pe emoţii, schimbînd nu doar vocabularul dansului, ci şi perspectiva asupra lui. Influenţa ei asupra dansului şi dansatorilor a fost atît de mare încît s-ar putea spune că întregul sistem coregrafic s-a reconfigurat sub presiunea ideilor ei inovatoare şi că, din acel moment, dansul nu
Bobi Pricop poziţionează unele personaje cu spatele la public, arătîndu-le chipul în prim-plan, pe un ecran de dimensiuni mari. Este o multiperspectivare care sugerează că adevărul este subiectiv. Acuzatul (Theo Marton) este profund tulburat, deşi face eforturi să-şi păstreze siguranţa cazonă.
„Pirandello, structura ludică. Eu și personajul“ şi s-a concretizat prin prezentarea unor fragmente din piesele dramaturgului italian, atît la proba obligatorie, cît şi la cea liberă, pentru ambele secţiuni, Individual şi Grup.
Ce fac (ce facem cu) actorii după ce se termină Gala HOP? Daniel Chirilă, actor, regizor şi lider al unei trupe independente de teatru, Frilensăr, care şi-a afirmat deja o identitate în spaţiul teatral autohton, a creat un astfel de spectacol cu participanţi ai ediţiilor Galei HOP din 2016 şi 2017. Crud a fost prezentat în Cluj, Iaşi şi Bucureşti (la TNB), şi a fost invitat la Costineşti, la ediţia din acest an a galei.
Alfredo şi cu mine, care sîntem mai deschişi la culoare, am fost trataţi ca nefiind de etnie romă şi chiar a trebuit să ducem muncă de convingere cu oamenii care zic: Cum să fii? N-are cum“, explică Andrei Şerban. „Mi s-a părut important d
Analiza perioadei comuniste, de la instalare la cădere, se realizează printr-o ironică înşiruire de sloganuri, cuvîntări (precum cea din 1968 a lui Nicolae Ceauşescu, excelent impersonat de Doru Taloş), retorică stereotipă pozitivist-revoluţionară şi concepte utopic-aberante (precum „omul nou“), ba chiar şi şlagărele vremii (cu versurile adaptate, mai mult sau mai puţin inspirat, pentru a ilustra/explica o idee sau un moment istoric), toate caricaturizate prin prelucrarea lor, dramaturgică şi lu
La Dabija, Caragiale este eminamente absurd şi (cînd e cazul) profund tragic, fără ca asta să îi ştirbească din umor. Cu O noapte furtunoasă de la Iaşi, regizorul făcea un studiu asupra uneia dintre trăsăturile (mult prea) vizibile ale românilor, mitocănia. La Teatrul de Comedie, în O scrisoare pierdută, arăta că sîntem mereu „turmentaţi“ (noaptea minţii, în sensul de confuzie, venea de la ciupercăria care producea iluzii politice). Două loturi de la TNB transforma farsa comic
A cincea variantă a Pescăruşului cehovian pe care a creat-o Andrei Şerban s-a nimerit să fie la unteatru, o companie teatrală independentă condusă de Andreea şi Andrei Grosu. Cu o vechime de opt ani – sărbătoriţi prin a patra ediţie a Zilelor unteatru, între 25 şi 29 iulie, un showcase
Spectatorii sînt clienţi, dar, odată cu schimbarea paradigmei, ei devin cetăţeni şi trebuie să se exprime şi să decidă în legătură cu problemele cetăţii. Spectacolul creează astfel forumul pentru dezbateri, în care prezenţa şi participarea sînt cuantificate după anumite criterii, ale jocului.
Catinca Drăgănescu imaginează un univers robotizat şi tehnologizat, în care umanoizii cu profunzimea unor Barbie şi Ken (actorii funcţionează bine într-o coregrafie dinamică ce redă multiplicarea depersonalizării), nişte stereotipuri de gen cu personalitatea jucăriilor sexuale, duc o existenţă monotonă, uniformizată, pe care nu o percep ca atare, căci simţul realităţii le-a fost atrofiat de drogul zilnic. O lume de nenumăraţi Sophia (robotul umanoid) pe dos, adică oameni robotizaţi, menţinuţi în
Cu Gigi Căciuleanu a fost o experienţă foarte intensă. Pe Gigi l-am văzut în 2007 la emisiunea Garantat 100%. Era singur în emisiune şi a dansat ceva. Eu eram în căutări legate de dans şi mi s-a părut interesantă abordarea lui, calitatea mişcării
Ana Cucu-Popescu reprezintă o poveste de succes. Şi-a găsit confortul, nu doar în propria piele, ci și în raport cu presiunea socială de a se adapta standardelor. Nu i-a fost uşor, dar a obţinut liniştea pe care altfel nu ar fi avut-o. Body of Defiance este povestea unui corp care îşi afirmă identitatea în contra şi în ciuda tiparului social. Şi are cîştig de cauză.
Spectacolul arădean Oraşul nostru vine cu o formulă interesantă de adaptare a unui text. Piesa dramaturgului american Thornton Wilder, pentru care acesta a primit Premiul Pulitzer în 1938, Oraşul nostru este o docuficţiune, o reconstituire analitică a biografiilor unor personaje şi a istoriei unui oraş, toate imaginare (după indicaţiile topografice din didascalii, se pare că sursa de inspiraţie ar fi Massachusetts).
Recenta premieră de la Macaz Teatru Coop, Tabu, este un documentar minim ficţionalizat despre viaţa lucrătoarelor sexuale. Tema surprinde prin abordare, iar regizorul David Schwartz, prin modul în care o teatralizează.
Bucurie şi fericire arată cum societatea exercită diferite modalităţi de bullying asupra unor categorii sociale. Una dintre formulele de agresiune este procesul prin care victimele sînt făcute invizibile. Căci cine nu „există“ nu poate pretinde drepturi.
Cu mult umor şi fără înverşunare, spectacolul Adinei Lazăr arată nu (doar) gîndirea îngustă a unei părţi din populaţie, exacerbarea naţionalismului şi a fanatismului religios pe fondul intoleranţei faţă de persoanele atipice în raport cu tiparul social agreat, ci (şi) eşecul nostru ca naţiune, încă o dată divizată de propria neştiinţă.
