Bocancul cu ţinte al Julietei

● Romeo și Julieta de W. Shakespeare; traducere: Violeta Popa; regia: Yury Kordonsky; asistent regie: Patricia Katona. Cu: Florin Călbăjos, Eduard Adam, Cosmina Olariu, Rodica Ionescu, Emilian Marnea, Mihai Calota, Victoria Dicu, Ada Galeș, Ionuţ Toader, Crina Semciuc, Lari Giorgescu, Florentina Tilea, Costina Cheyrouze, Ioan Andrei Ionescu, Răzvan Vasilescu, Marius Manole. Coregrafia: Florin Fieroiu. Scenografia: Dragoş Buhagiar. Asistent decor: Vladimir Iuganu. Costume: Dragoș Buhagiar, Ioana Smara Popescu. Teatrul Național „I.L. Caragiale“. 

Cum nu prea mai e nimic de inventat după mii de interpretări şi reprezentări ale tragediei shakespeariene Romeo şi Julieta, ceea ce rămîne de făcut este fie crearea unui cadru contemporan în care să se reimagineze problematica piesei, fie deconstruirea şi reconstruirea textului, cît să transforme scriitura şi să genereze o perspectivă actuală. Spectacolul lui Yury Kordonsky de la Teatrul Naţional Bucureşti, un construct performativ amplu, spectaculos ca imagine şi atractiv prin modernitate, intră în prima paradigmă. Regizorul imaginează rivalitatea celor două familii veroneze într-o metropolă americană de astăzi, sub forma conflictului dintre două bande rivale (cam în aceeaşi zonă stilistică din West Side Story, doar că aici nu e vorba de o lume precară, ci mai degrabă de o „clasă de mijloc“ a interlopilor, deşi nu există explicit în spectacol vreo trimitere la infracţionalitate ca afacere, ci doar la agresivitate şi consum, nu şi trafic, de droguri). Există mai multe scene de atmosferă, mai ales în prima parte a spectacolului, care construiesc un univers dur şi zgomotos, într-un spaţiu abraziv, creat de scenograful Dragoş Buhagiar în arena Sălii Studio a TNB: un ghetou parţial inundat şi pe mai multe niveluri, din metal şi ciment, acoperit cu graffiti. Balul mascat al Capulet-ilor este o petrecere kinky şi cool, dar şi un pic (măcar) queer. Capulet-tatăl (Ioan Andrei Ionescu), mai degrabă un şef de clan decît un lord şi o „doamnă“ decît un domn, este travestit (drag queen este aici o transgresare ironică a genului şi a vremurilor, de la Lord Capulet la Lady Gaga). Şi între tînăra Julieta (Crina Semciuc) şi prietena sa Hero (Ada Galeş) – personaj extras din Mult zgomot pentru nimic care preia rolul din text al Doicii, ce nu mai are echivalent în lumea contemporană (bonele de astăzi se ocupă exclusiv de copii) – există o relaţie ambiguă, ceva mai mult decît o prietenie. Nici Tybalt nu are o identitate de gen prea clară: personajul masculin este jucat excelent de Florentina Ţilea, fără să fie însă un travesti propriu zis. Pare că Tybalt are o identitate de gen proprie, este un recipient de forţă şi abilitate care îşi domină fizic adversarii, fiind în acelaşi timp vulnerabil şi fragil. Prin urmare, se cîntă, se dansează, se bea şi se fumează într-un club (în care Tybalt este DJ), iar asta durează suficient de mult cît să se contureze relaţiile dintre taberele rivale (Montague-ii dau buzna, cu Romeo în frunte, peste petrecerea Capulet-ilor, fiecare familie vine cu muzica ei şi se produce „o bătaie“ muzicală) şi atmosfera generală, de margine de cosmopolis şi centru de micropolis, în care bandele seamănă unele cu altele şi la violenţă, şi la atitudine, şi la costume (uniforme negre punk, din piele, cu accesorii metalice). Tatăl Montague (Mihai Calotă) este un Naş în miniatură, cele două „ladies“ se păruiesc şi nici acoliţii lor nu stau cuminţi pe la colţuri. Poate doar Mercutio (Marius Manole), oarecum suferind, este aici reprezentat ca avînd o mai mare afinitate cu lupta de idei decît cu cea fizică. Aceasta este partea foarte dinamică a spectacolului, dar din cauza lungimii, la un moment dat, devine obositoare. Apariţiile călugărului Lorenzo (Răzvan Vasilescu) produc breşe în această energie acaparantă. Lorenzo îşi ia timp să-şi construiască scenele, pretinde domolirea zgomotului şi instaurează propriul ritm. Vasilescu creează un personaj gîlgîitor, uşor repezit, care vorbeşte mult şi îi place să se audă vorbind.

Mai departe, însă, lucrurile nu mai stau atît de bine. Prima problemă apare din conexiunea acestui univers contemporan, de o energie agresivă, cu textul shakespearian, păstrat în forma originală (traducere Violeta Popa). Versificaţia, structura arborescentă a frazelor, metaforele nu fac joncţiunea cu mizanscena şi se produce o ruptură între ceea se aude şi ceea ce se vede. E ca şi cum ai coase o bucată de mătase de una de bumbac: textura nu este omogenă. Nu exclud posibilitatea ca un astfel de text, cu patina sa stilistică, să genereze o anume poetică în combinaţii cu elemente de factură diferită, poate chiar antagonice. Aici însă acest lucru nu se produce, cele două estetici, de text şi de spectacol, rămîn paralele. O altă problemă apare din montajul scenelor de atmosferă – bazate în special pe muzică şi coregrafie, şi aici Florin Fieroiu a fost nu doar creativ, ci şi exact în orchestrarea grupurilor care acaparează, concomitent sau succesv, spaţiul ghetoizat – cu cele de text. Primele domină ca durată, în prima jumătate de spectacol, şi ca imagine şi fond sonor, în întreg spectacolul. Celelalte se acumulează mai ales în partea a doua şi încetinesc brusc ritmul. Romeo (Ionuţ Toader) şi Julieta îşi dezvoltă propriile obiceiuri ale iubirii, cu jocuri cu baloane de heliu (care fac vocile piţigăiate), jucării de pluş şi selfie-uri, chiar şi înainte de moarte. Este o trimitere la kitsch-urile care marchează astăzi toate etapele vieţii, la mediatizarea generalizată şi atracţia senzaţionalului, la exploatarea suferinţei şi a morţii (celebrităţilor) ca pe un spectacol mediatic etc. Dar scenele curg greoi, construcţia regizorală se vede, cărămidă cu cărămidă, spectacolul nu e în întregime asumat, nu are (încă) fluiditate. Poate că spectacolul „se va aşeza“ în timp.

Au fost realizate mai multe producţii cu Romeo şi Julieta în acest an (se produce fenomenul montărilor aproape concomitente, de către mai mulţi regizori, ale aceluiaşi text, altfel ignorat o perioadă). Nu ştiu de ce această tragedie a trezit brusc interesul acum. Poate pentru că, în lumea violentă în care trăim, nu mai găsim loc, timp sau disponibilitate pentru dragoste. Shakespeare credea, probabil, ceva similar despre timpul său. 

Oana Stoica este critic de teatru.

Foto: Florin Ghioca