Omul în epoca Internetului

● Super OK de Mircea Moroianu. Cu: Alexandra Laura Badea, Andreea Belu, Răzvan Rotaru, Eduard Cîrlan. Regia: Alexandros Raptis. Mișcarea scenică: Andreea Belu. Muzica: Andrei Raicu. Video: Vlad Lăzărescu. Spectacol găzduit de CNDB. 

Că Internetul ne-a schimbat viaţa, sîntem cu toţii de acord. În ce măsură această schimbare este predominat pozitivă sau negativă, asta este altă poveste. Mai multe studii au investigat efectele Internetului şi modul în care paradigma vieţii a fost fundamental reconfigurată astfel încît însăşi natura umană a fost / este în curs de / va fi ajustată (în Homo deus. Scurtă istorie a viitorului, Yuval Noah Harari prevede că „inteligenţa se decuplează de la conştiinţă“ în această epocă dominată de „religia datelor“, ceea ce e la fel de grav pe cît sună). Previziunile legate de relaţia om-Internet-dispozitive sînt preponderent pesimiste astfel că, cel puţin în artă, în teatru şi literatură în particular, perspectiva asupra viitorului este distopică. În Super OK, un spectacol la graniţa dintre teatru şi dans, viitorul aparţine dispozitivelor şi Internetului. Fără ele, omul nu ar putea exista ca specie pentru că nu ar putea funcţiona social, nu s-ar forma comunităţi în condiţiile în care Internetul este singurul mediu de comunicare, iar dispozitivele, în special telefonul mobil şi computerele de mici dimensiuni, sînt canalele. Este aici un format atipic de distopie, hai să-i zicem luminoasă. Textul lui Mircea Moroianu, care înregistează interacţiunile cotidiene şi relaţiile uzuale (inclusiv erotice) în acest univers hipertehnologizat, este fragmentar, alcătuit dintr-o suită de conversaţii scurte, repezite, esenţializate de intermedierea Internetului, scheletice chiar, descărnate de substanţă, poezie şi intimitate. Personajele sînt abstractizate, de fapt, nu ele, ci identităţile lor. Patru actanţi, două femei şi doi bărbaţi, redau conversaţii între două personaje care se cunosc, se îndrăgostesc, se iubesc şi se despart pe Internet, trăind nu o relaţie la distanţă sau virtuală, cum am putea crede astăzi, ci una reală, doar că realul are cu totul alt sens în acea lume. Practic, virtualul de azi este realul de mîine. Cei patru interpretează, de fapt, personaje arhetipale – corpurile şi vocile se multiplică, identităţile sînt aceleaşi – şi poartă o conversaţie generică, valabilă oricînd (în acel viitor) între oricare două persoane. Spectacolul lui Alexandros Raptis mizează pe o imagine estetizantă, este un poem vizual alb cu un decor imaculat, scaune rotative care alunecă silenţios pe covorul de scenă şi videomapping. Scenografia, atît cea materială, cît şi cea digitală, inspiră un oarecare pozitivism, dar imprimă şi senzaţia de steril, aseptic, de lume redusă la elemente primare şi generale, de pierdere a identităţii, a subiectivului, acest lucru fiind susţinut şi de coregrafia Andreei Belu, bazată pe sincronicitate. Ceea ce pierde acest viitor imaginat în Super OK este deliciul imperfecţiunii, care poate fi doar atributul umanului. Populaţia viitorului pare a fi alcătuită exclusiv din umanoizi şi am putea defini umanoizii, în convenţia spectacolului, drept fiinţe imbecilizate de tehnologie. Nu e o caracterizare flatantă, dar viitorul digital pare a fi o cursă de şoareci în care umanitatea s a prins singură. 

● Share // 1. The perfect birthday. Share face parte din „ARTHUB Imersiv – stagiunea de dramaturgie contemporană“, co-finanțat de AFCN. ARTHUB, Bucureşti. 

Regizorul şi performerul Robert Bălan şi-a sărbătorit ziua de naştere – ironic stabilită de Providenţă pe 8 Martie, de Ziua Femeii – cu un spectacol. Nu e prima dată cînd artistul urcă pe scenă de ziua sa. În 2013 făcuse acelaşi lucru pentru a prezenta performance-ul sfîrşit (work in progress). De data asta, tema performance-ului Share // 1. The perfect birthday se leagă, ca şi la Super OK, tot de integrarea cotidianului în spaţiul virtual, mai exact de transformarea realităţii zilnice, banale sau extraordinare, în material de (auto)promovare. Performance-ul analizează ego-ul în era virtualului, modul în care imaginea proprie este creată, ajustată, cosmetizată pe Internet, legătura dintre stima de sine şi succesul online, dependenţa de mediul virtual, ca alternativă autoflatantă la realitatea monotonă. O serie de informaţii a precedat acţiunea performativă propriu-zisă. Ştiri despre prezenţa artistului prin alte ţări sau despre dispariţia unor dispozitive absolut necesare spectacolului au creat o oarecare confuzie. În foaier trona un cadou misterios. Spectatorii sînt invitaţi să intre pe chat, într-un grup, şi să posteze fotografii în timp ce artistul transmite live din spaţiul de joc, care este iniţial închis pentru public. Spaţiul fizic şi cel virtual devin simultan accesibile: uşa se deschide, conversaţia începe pe chat. Sîntem toţi, artist şi spectatori, în acelaşi spaţiu, fizic şi virtual, dar, deşi comunicăm continuu prin Internet, nu avem nici un contact direct. Nu ne privim, nu ne atingem, nu ne vorbim, doar tastăm şi ascultăm cum clipocesc notificările de mesaje. Din cînd în cînd sînt oferite informaţii, fie despre „minunile“ Internetului – site-uri pe care poţi transmite în timp real monotonia propriei existenţe, dar şi conţinut grav, la limita legii sau chiar dincolo de ea –, fie despre clişeele de spectacol sau de aniversare, în fine, un conţinut eterogen despre devierea de sine prin alteritatea online, despre deconstrucţia aşteptărilor legate de spectacol şi a obiceiurilor sociale. Un concurs de like-uri, ca o metaforă primară a obsesiei egocentrice pe care o generează Internetul, se încheie cu o premiere. Nu întîmplător, de ziua sa, Robert Bălan este cel care face cadouri şi oferă cutia misterioasă (cu reviste şi cărţi) spectatorului cu postarea cea mai apreciată, inversînd astfel unul dintre stereotipurile aniversărilor, care zice că sărbătoritul este cel care primeşte daruri.

Am explicitat acest performance din două motive: el a fost creat pentru o unică vizionare şi vor mai urma încă două episoade din seria Share, în acelaşi format, fiecare cu cîte o singură reprezentaţie. Poate e de folos să se ştie ce s-a întîmplat în primul episod.

Create diferit, unul cu o structură spectaculară fixă, celălalt bazat pe improvizaţie pe un scenariu, Super OK şi -Share // 1. The perfect birthday reprezintă performativ îngrijorarea faţă de toxicitatea Internetului. 

Oana Stoica este critic de teatru.

Foto: Bogdan Movileanu, Petre Fall