Cei ce nu au fost şoimii patriei

● Crud, regia: Ștefan Lupu, Daniel Frilensăr, scenariul: Daniel Chirilă, coregrafia: Ștefan Lupu, scenografia: Andreea Tecla, Maria Mădălina Niculae, ilustrația muzicală: Tudor Morar, afiș: Hermina Stănciulescu. Cu: Adrian Dima, Adriana Aldea, Alexandru Cătănoiu, Alex Popa, Cosmina Olariu, Nicole Burlacu, Eliza Teofănescu, Ștefan Craiu, Tiberiu Enache, Tudor Morar, Georgiana Vișan, Paul Radu, Irina Sibef. Proiect co-finanțat de AFCN. 

Una dintre preocupările constante ale Galei HOP, cel puţin în ultimii șase ani, sub directoratele lui Radu Afrim şi Miklós Bács, a fost găsirea unor modalităţi, procedee, instrumente prin care tinerii actori participanţi să fie valorificaţi, în mod concret, în urma concursului. Cîştigători sau nu ai Galei HOP, actorii se confruntă cu lipsa vizibilităţii pe o piaţă de muncă suprasaturată şi concurenţială, cu acces redus în teatrele de stat şi cu şanse mici de a obţine contracte. Fondurile culturale în lumea teatrului sînt destinate covîrşitor instituţiilor de stat, unde numărul posturilor şi al colaborărilor este restrîns în raport cu inflaţia anuală de absolvenţi ai facultăţilor de Teatru. Prin urmare, ofertele de lucru nu abundă, iar în lipsa acestora, şansele de afirmare ale actorilor şi, în consecinţă, de a obţine contracte sînt mici. Concursul anual organizat de UNITER, destinat actorilor aflaţi în primii cinci ani de la absolvirea facultăţii, se vrea şi trebuie să fie ceva mai mult decît un prilej de a petrece cîteva zile plăcute la mare. Aşa că întrebarea „Ce fac (ce facem cu) actorii după ce se termină Gala HOP?“ a apărut odată cu deschiderea viziunii asupra rosturilor competiţiei. Răspunsurile (soluţiile) au fost diverse, cu mai multe sau mai puţine rezultate, dar una dintre idei mi s-a părut din start viabilă: crearea unui spectacol cu participanţi la gală, după încheierea competiţiei. Încorsetaţi de cerinţele concursului, uneori destul de stricte, ca să nu zic rigide, actorii îşi pot da prea puţin măsura talentului şi a abilităţilor profesionale (e de discutat în ce mod cerinţe foarte precise pot fi stimulative în artă sau, dimpotrivă, inhibante). Se adaugă emoţiile, stresul competiţiei etc. Astfel că abia într-un spectacol lucrat de la un cap la altul după gusturile şi interesele artistice ale actanţilor se poate vedea, în mod realist, de ce este în stare fiecare.

Daniel Chirilă, actor, regizor şi lider al unei trupe independente de teatru, Frilensăr, care şi-a afirmat deja o identitate în spaţiul teatral autohton, a creat un astfel de spectacol cu participanţi ai ediţiilor Galei HOP din 2016 şi 2017. Crud a fost prezentat în Cluj, Iaşi şi Bucureşti (la TNB), şi a fost invitat la Costineşti, la ediţia din acest an a galei.

Mi se pare de urmărit fenomenul explorării trecutului recent de către generaţia foarte tînără de artişti, care nu a trăit în perioadele investigate şi nu are experienţe directe din acele timpuri. Nici generaţia mea, nici cele de dinaintea mea nu au încă încheiate socotelile cu trecutul, dar asta nu înseamnă că chestionarea acestuia ne aparţine în exclusivitate. De exemplu, recenta producţie de la Reactor, Cluj, În umbra marelui plan, în regia Catincăi Drăgănescu, se înscrie în acelaşi tip de explorare de către tineri a istoriei mari care defineşte istoriile mici (personale). În Crud, Daniel Chirilă, susţinut pentru partea de mişcare de Ştefan Lupu, prezintă în patru tablouri şi mai multe pasaje coregrafice cam o sută de ani de istorie (că tot ne bîntuie acum obsesia Centenarului), de la emanciparea feminină locală la manipularea media şi mişcările protestare, trecînd prin două experienţe ale perioadei comuniste.

Feminismul românesc este surprins ca o variantă locală a sufragetelor. Şi dacă e locală, atunci secvenţa mixează o arhivă antologică de portrete rurale feminine – în buna tradiţie a „babelor“ jucate în travesti, formulă folosită excelent de Radu Afrim şi de Alexandru Dabija – cu slogane feministe reproduse automat, nu şi gîndite, însă care acoperă o realitate de necontestat: misoginismul socie-tăţii româneşti de acum o sută de ani (unele aspecte au rămas valabile şi astăzi), exprimat printr-o serie de discriminări legale (precum dreptul de proprietate care aparţinea bărbaţilor, femeile putînd avea posesiuni în situaţii punctuale) şi prin plasarea tradiţională a femeii „la cratiţă“ în interiorul familiei. Portretele feminine, cu precădere cele în travesti, sînt delicioase, create din detalii precum un anume fel de a vorbi, dar mai ales din priviri, piezişe şi îndelungi. Naşterea naţiunii române, materializată la finalul scenei, este începutul unui secol convulsiv. Un episod care descrie cenzura culturală în perioada comunistă începe cu un (prea) lung moment din Furtuna de William Shakespeare (cu un Ariel colectiv, ceea ce este, în sine, o idee bună pentru un spectacol), ce serveşte ca pretext pentru o confruntare între artistul tînăr şi idealist şi simbolul cenzorului absolut, Dumitru Popescu-Dumnezeu. Un al doilea episod legat de comunism se referă la interzicerea avortului, manipularea şi controlul decreţeilor, Revoluţia din 1989 şi ultimele zvîcniri ale dictaturii din iunie 1990 (mineriada din 13-15 iunie). Profund ludic, acest pasaj este în mare parte muzical şi coregrafic, cu un bonus rezultat din folosirea unei marionete a lui Ceauşescu, foarte reuşit construită şi mînuită. Finalul aparţine deziluziei postrevoluţionare şi revoltelor generic simbolizate de mişcarea Anonymous.

Actorii sînt dinamici, entuziaşti, funcţionează bine dramatic, muzical şi coregrafic, individual şi ca grup, au o vervă molipsitoare care face ca unele lungimi ale spectacolului să fie tolerate. Un montaj mai strîns al celor patru tablouri, renunţarea la unele reluări ale ideilor şi scurtarea unor pasaje coregrafice, care îşi epuizează sensurile, ar ajuta la coagularea ideilor din spectacol şi la coerenţa acestuia. Daniel Chirilă îşi dovedeşte aici, încă o dată, pe lîngă calităţile regizorale, o voce personală ca dramaturg.

Aş zice că, după minime ajustări şi fără a lua în calcul problemele pragmatice (precum adunarea actorilor, care au angajamente în diverse oraşe), Crud ar fi un spectacol de preluat de către un teatru profesionist. 

Oana Stoica este critic de teatru.

Foto: Iustin Şurpănelu